Semnătura iubirii

A mai trecut un an. Ne schimbăm garderoba, ne strecurăm în costum pentru următoarea reprezentaţie şi ne pare rău că am gustat atât de puţin din iubirea şi liniştea celor de lângă noi. Începem cu noi îndatoriri care cresc peste noapte precum vrejul de fasole al lui Jack. Suntem prea ocupaţi ca să ne mai pierdem timpul cu soţul sau soţia, să ne ocrotim copiii, să ne cultivăm adevăraţii prieteni ori să le fim prieteni celor care sunt singuri. Şi toate acestea ni se par lucruri fireşti. Toate problemele civice ale comunităţii necesită atenţia noastră. Situaţia profesională, momentele de recreaţie, activitatea de membru în diverse organizaţii, toate îşi cer drepturile. Alergăm de colo până colo, în patru direcţii în acelaşi timp. Şi totuşi…Pentru ce? Pentru că aşa vrem noi să fim.
Îi apreciem pe cei de lângă noi, dar nu ezităm a-i bârfi şi a-i vorbi de rău de câte ori avem ocazia. De ce? Pentru că nu-i cunoaştem. Pentru că nu putem să-i iubim decât cu gândul sau cu ideea în sine. Pentru că nu putem să iertăm. Iertarea. De aici incepe totul. Un cuvânt atât de simplu, dar totuşi cu un înţeles atât de complex! Ce înseamnă să ierţi? Şi cine poate ierta total, din inima, nu doar din buze?
Când spui cuiva “te-am iertat” înseamnă că în momentul acela ai şi uitat ofensa adusă ţie, pentru că, altfel, iertarea nu este totală, completă. Dacă rămâne o fărâmă de resentiment în sufletul tău, te va chinui în fiecare moment. “L-am iertat, dar nu am uitat ce mi-a facut” denotă o iertare doar pe jumatate. Desigur, contează foarte mult şi persoana pe care trebuie s-o ierţi, dar parcă cel mai greu e sa ierţi pe cel pe care-l iubesti mai mult. Aţi observat? “Dacă mă iubeşte de ce mi-a facut asta?” pare o întrebare îndreptăţită. Încearcă să ierţi din iubire, din compasiune, din milă, iar dacă totuşi aceste motive nu sunt de-ajuns, încearcă să ierţi pentru tine însuţi, pentru ca să scapi de acea amărăciune şi tristeţe care-ţi roade sufletul. Şi nu te gândi că e ultima oară când ierti. Viaţa îţi va oferi cu siguranţă prilejul de a ierta iar şi iar. Dar tu zâmbeşte, pentru că doar cel care iubeste mult poate ierta mult!
Să luăm exemplu de la copii. Ei iartă în fiecare moment. O iertare totală şi necondiţionată. Copilul îşi iartă fratele, pentru că i-a luat jucaria. Îşi iartă părintele, pentru că a promis că-l duce-n parc şi nu a mai facut-o niciodată. Îşi iartă colegul de la grădiniţă care l-a bătut. Viaţa copiilor este o iertare continuă, pentru că aşa cum am mai spus, cine iubeste mult, iartă mult. Iar copiii iubesc cel mai mult, acea iubire minunată, pură, necondiţionată şi simplă. Ei nu pot trăi fără să iubească şi fără să ierte.
Şi atunci noi, adultii, cum putem oare sa iubim atât de putin şi, implicit, să iertăm aşa de puţin? Dacă este aşa de simplu încât şi un copil poate face asta zilnic, de ce ne este nouă aşa greu?
Dragii mei, simplitatea iubirii, a vieţii nu depinde de complexitatea mediului în care trăim. Depinde de noi şi de modul în care decurg relaţiile dintre noi. Am inceput un an cu noi încercări pentru toţi dintre noi. Să lăsăm la o parte resentimentele, egoismul, frica şi să trăim o viaţă frumoasă, plină de iubire şi iertare!

Viaţa e prea scurtă ca să pierzi timpul urând pe cineva.

Să păstrăm ce mai avem

Sărbătorile Crăciunului au fost dintodeauna pentru noi şi pentru copiii noştri, sărbătorile cele mai pline de bucurii, dar şi cele din care ne-au rămas şi ne rămân amintirile de neuitat. Era momentul în care visele noastre deveneau realitate. Era momentul în care odată cu primirea colindatorilor şi lumina bradului, primeam căldura, liniştea, dragostea şi împăcarea celui născut. Toată aşteptarea şi desfăşurarea acestor sărbători a întipărit şi peste anii copilariei noastre cele mai sfinte şi mai frumoase aduceri-aminte ca nişte comori unice şi dragi. La aceste comori sfinte ne întoarcem totdeauna cu drag şi retrăirea lor ne aduce totdeauna duioşie în inimă şi lacrimi în ochi.
Copii fiind, credeam cu tărie în Moş Crăciun. Iar el, la rândul lui, nu ne dezamăgea niciodată. De el ne sunt legate cele mai frumoase amintiri ale copilariei şi cu toţii îl aşteptam în seara de Ajun sa ne pună cadouri sub bradul împodobit. Un sigur lucru este clar. Este singurul care reuşeşte să ne facă să devemin mai buni. Iar această dorinţă să izvorască din sufletul nostru. Poate bunătatea acestui personaj imaginar ne ajută să trăim emoţia şi bucuria de a dărui din suflet sau poate, uneori, avem nevoie de vis, de magie în viaţa noastră.

Acum, adulţi fiind, în ce mai credem? Vremea lui Moş Crăciun a trecut, însă prin natura noastră umană, avem nevoie să credem în ceva: în noi înşine, în fiinţa dragă de lângă noi, în viaţă, în destin, în iubire, în Dumnezeu.
Dragii mei, indiferent spre ce (sau cine) se îndreaptă credinţa ta, ai grijă să fie o credinţă completă, totală. Căci numai aşa funcţionează. Aici nu merge cu jumătăţi de măsură. Copilul nu crede doar pe jumatate în Moş Craciun, pentru că atunci n-ar mai primi nimic sub brad în noaptea magică de Crăciun. Trebuie să te hotaraşti din toată inima şi din toată fiinţa ta. Doar atunci vei trai miracolul credinţei adevarate, al iubirii care mută munţii din loc!

Binecuvântarea naşterii iubirii să vă conducă spre adevărata dragoste, pentru ca inima şi sufletul vostru să fie cufundate pe deplin în iubirea Celui născut. Acestă iubire să ne copleşească şi să ne schimbe complet, să putem iubi până la sfârşit.
Tuturor celor care citesc aceste rânduri le doresc un Craciun binecuvântat şi un an nou mai darnic ca cel care a trecut.

Visând la iubire

Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă. Foarte adevărat. Viaţa este o poveste de dragoste. O poveste care se desfăşoară în toiul unei bătalii pe viaţă şi pe moarte. De ce? Pentru că trăim într-o lume a iluziei, a amăgirii şi a simulacrului. Într-o lume făcută din societăţi mutinaţionale care susţin că ne vor fericirea, dar de fapt ne duc cu preşul. Suntem înglodaţi în datorii şi, când apar probleme financiare, aceste societăţi se spală pe mâini. Aceasta este lumea în care trăim. Atunci, ne întrebăm, unde sunt valorile noastre? Unde este dragostea si iubirea din sufletele noastre? În cei de langa noi, în valori materiale?

E greu. E foarte greu. Suntem o mare de oameni pe această mică planetă. Un grup de rude apropiate. Într-adevar o familie dificilă. Fiecare dintre noi visăm să fim iubiţi într-un anume fel. Visăm la o iubire romantică, la o poveste de iubire cu viaţa. Aşa suntem construiţi. Însă confundăm iubirea cu dependenţa de celalalt, cu nevoia de a fi susţinut, cu frica de singurătate, cu dorinţa fizică. Femeia devine frumoasă, când ştie că este iubită. Însă frumuseţea ei a fost mereu prezentă. Singurul lucru care s-a schimbat a fost că adevarata ei frumuseţe s-a eliberat prin puterea iubirii care i-a trezit inima la viaţă. De multe ori asistăm la aceasta transfigurare. Însă luminozitatea înfăţişării ei dispare la fel de uşor cum s-a aprins sau cum ai stinge o lumină inutilă.

Dragii mei, izvorul oricarei poveşti de dragoste este iubirea. Dragostea, frumuseţea, aventura, intimitatea, numai ele sunt cu adevărat importante. Dar trebuie să luptăm ca să le câştigăm, după cum trebuie să luptăm ca să le păstrăm. Practic medicina de 30 de ani şi am prescris multe reţete, dar, în acest timp am învăţat că cel mai bun medicament este iubirea. Şi dacă nu funcţionează…? Dublează doza. Dacă dragostea celui de lângă noi s-a tranformat în ceva platonic, în ceva fără sens, să fim noi cei care să găsim în fiecare zi un lucru bun în persoana cu care trăim. Să avem tăria să ne privim adevărata faţă, să ne cunoaştem mai bine, să fim mai sinceri, în primul rând, cu noi înşine, să iubim şi să uităm de toate celelalte lucruri care ne enervează sau ne rănesc. Ia-o încet. Pas cu pas. Şi dacă celălalt nu vrea sau nu poate sau nu ştie cum să reaprindă focul iubirii dintre voi, încearcă tu s-o faci.

Iubirea e singurul lucru real din viaţa noastră.
Mai real decât realitatea însăşi.

A iubi…

A iubi şi a fi respins
A face tot efortul pentru a ajuta şi totuşi eşti refuzat;

A fi în situaţia de a te lupta să fii auzit şi să fii tăcut;
A avea răspunsurile şi a nu fi capabil să le exprimi;

Să pierzi, stiind că poţi câştiga;
Să mergi la capătul liniei, ştiind că ai fost de fapt primul;

Să spui adevarul şi să fie transformat în minciună;
Să încerci să fii sfânt şi să fii transformat în diavol;

Să fii pe dinauntru şi să fii expulzat afară;
Să fii cu mulţi, dar să ştii că de fapt eşti singur;

Să te dăruieşti celorlalţi necondiţionat şi să devii o victimă a invidiei lor;
Să-ţi dedici viaţa unui scop şi acel scop să se întoarcă împotriva ta;

Să fii nevinovat şi să fii acuzat;
Să fii fără nici o autoritate, putere pământească şi să fii un nimic;

… este inima ta rănita de umilinţă, care în cea mai mare adâncime,
primeşte, în cea mai mare înălţime, binecuvântarea celui de Sus
A merge pe calea iubirii. … a iubi.

Ţi-ai da viaţa pentru el?

“Căci nu există dragoste mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău!”
Oare ce-nseamnă acest verset? Să fim serioşi. Nimeni în ziua de azi nu-l ia ad-litteram! “A-ţi da viaţa” pentru cineva nu înseamnă neaparat să mori pentru el. Acum, această sintagmă este cu mult mai complexă. Pentru oamenii zilelor noastre, timpul este extrem de important, dacă nu chiar cel mai important! Părinţii nu mai au timp pentru copiii lor, tinerii nu mai au timp pentru bunici, soţii pentru soţiile lor, angajatorii pentru problemele subalternilor.
O altă problemă la fel de importantă este propriul nostru egoism. Nu mai sărim în ajutorul aproapelui nostru, pentru că suntem prea egoişti pentru a renunţa la micile noastre plăceri sau tabieturi. Nu suntem dispuşi nici să renunţăm la confortul personal pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi.
Şi în tot vârtejul lumii moderne, prinşi în cursa pentru un loc de muncă mai bun, o vacanţă exotică, întălnirile cu prietenii prin cluburi, cine mai are timp pentru cel de langă el sau pentru un suflet aflat în necaz? Dar când vine vorba de un nou suflet care aşteaptă să intre în lumea noastră şi în viaţa noastră…?
Da, mă refer aici la un copil înca nenăscut. Suntem dispuşi să-l acceptăm în viaţa noastră? Renunţăm la timpul nostru, atât de preţios, pentru a-l dedica lui? Renunţăm şi la puţinul confort personal pe care-l mai avem în favoarea lui? Renunţăm la micile tabieturi zilnice care ne aduc bucurie, doar pentru el? Renunţăm la tot ce înseamnă viaţa noastră, pentru a avea el VIAŢĂ?
Nu ştiu câţi dintre noi ar raspunde cu “da” la aceste întrebări?
Un copil mergea alături de mama sa. Mergând, vede un curcubeu pe o pată de ulei, vede o frunză, pătată, plină de nervuri, vede un cer acoperit de nori, un câine simpatic, o pisică dornică de mângâiere, un camion huruind, o păsărică ciripind.
Tu, ai văzut ceva?
Dragii mei, în lumea de azi, atât de plină de egoism, să încercăm să aducem puţin altruism prin comportarea noastră faţă de ceilalţi. În această lume a plăcerilor globalizate de consum şi standardizate de televiziuni, în această lume plină de ură şi resentimente, să aducem puţină iubire şi iertare prin copiii noştri. Ei care sunt singurii capabili să iubească şi să ierte necondiţionat! Să renunţăm câte puţin la timpul nostru şi implicit la viaţa noastră, pentru a le face lor viaţa mai bună, mai frumoasă!

TU ŢI-AI DA VIAŢA PENTRU EL?

Căci nu există dragoste mai mare…

Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor. Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?!
Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.
Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.
Trece şi ziua atât de mult aşteptată, trece şi luna de miere, care din motive financiare a durat numai o săptămână, iar viaţa îşi reia rutina sa, atât de apăsătoare: servici, casă, facturi, rate, mâncare, curăţenie, servici…
Dar iată că într-o zi rutina este sparta de un lucru atât de mic, dar totusi atât de important: două liniuţe pe testul de sarcină: juniorul este pe drum! Lucrul acesta aduce putina bucurie în viaţa celor doi, iar ea începe cu entuziasm pregătirile pentru venirea pe lume a celui mic, acelaşi entuziasm cu care pregătea nunta în urmă cu un an.
Şi copilaşul soseşte, dar în loc să aducă bucurie şi lumină în casă, aduce altă rutină apăsătoare: nopţi nedormite, haine nespălate, vase murdare şi, mai grav decât toate la un loc, certurile şi tensiunea create de acestea.
Tatăl se “ascunde” în munca sa, făcând ore suplimentare la servici, plătite sau nu, dar asta nu mai contează; decât plânsul celui mic şi scutecele de rigoare, mai bine puţină muncă voluntară în favoarea companiei; şi mai apoi la o bere cu băieţii, că vorbă aia, omul trebuie să se relaxeze după atâta muncă!
Mama nu are acest lux şi rămâne pe baricade în aceeaşi rutina apăsătoare: copii, mâncare, curat, cumparaturi, spălat, călcăt.
Anii trec, juniorul familiei mai primeşte un frăţior şi o surioară; nervii mamei sunt întinşi la maxim, răbdarea ajunge la capăt, în timp ce tatal s-a obişnuit perfect cu programul prelungit de la servici şi berea de după. Rudele ei o compătimesc că “le face pe toate singură, săraca”; rudele lui i plâng de milă “săracul cât munceşte pentru familie şi nu-l apreciază nimeni!”
Toate până într-o zi, când mama se hotărăşte că rolurile se pot şi inversa; copiii au ajuns acum la vârsta grădiniţei, iar ea-şi găseste un loc de muncă bine plătit şi cu programul pe măsură: de la 9 la 18, cu ore suplimentare până la 20-21. Tatăl nu are ce comenta în faţa schimbării: salarul mamei, deosebit de generos, contribuie suficient de mult la bugetul familiei pentru a acoperi toate ratele, facturile şi cheltuielile lunare. Iată că el descoperă acum pe pielea lui ce înseamnă “să stai acasă şi să nu faci nimic”, cum adesea îi reproşa el soţiei. Aproape că îi pare rău de comportamentul lui anterior, de atitudinea faţa de copii şi soţie.
Într-o seară, cănd linistea domneşte în casă, copiii dorm, iar cei doi stau la un pahar de vin pe terasa plină de flori, pe care ea o amenajase cu atată dragoste, cu ani în urmă, pe când stătea acasă “şi nu făcea nimic”. Pe el îl chinuie o întrebare, de mai bine de 2 luni de zile, de cand ea s-a angajat. Acum pare momentul potrivit pentru niste răspunsuri.
– Spune-mi, cum ai rezistat atâţia ani, singură?
Răspunsul vine calm, dintr-o inimă din care se revărsa iubirea:
– Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!
Ochii se umplu de lacrimi, inima se topeşte încet-încet de iubire. Cei doi se regasesc într-o îmbrăţisare demult uitată; şi rămân aşa minute în şir, depănând apoi amintiri dragi, de la nuntă, din luna de miere, din “zilele bune”.
Dragii mei, dragostea merita orice sacrificiu! Când partenerul tău nu mai are puterea necesara, fii tu cel care rabdă totul, îndură totul, iubeşte totul! Există iubiri ce se sting ca lampa rămasă fără ulei, există iubiri care seacă ca şi atunci când ploaia s-a oprit. Iubirea, dragostea, nu este o alegere neparat raţională ci mai degrabă consimţirea de a fi prezent pentru cel de lângă tine, pentru cel pe care îl iubesti. Nu contează cât de mult timp am fost mărginiţi de limitele ignorantei noastre. Dacă intrăm într-o cameră întunecată şi aprindem lumina, nu contează dacă acea cameră a stat în întuneric o zi, sau o săptamână, sau zece mii de ani – aprindem lumina şi întunericul dispare. Odată ce am întrevăzut capacitatea noastră de a iubi şi a fi fericiţi…lumina s-a aprins.

Avem parte de iubire atâta timp cât aparţinem necondiţionat unii altora.

Poveste de dragoste

Oare de ce i se spune “poveste de dragoste” şi nu “realitate de dragoste”? Oare pentru că asta şi este – doar o « poveste » ? Un lucru e sigur, începe ca o poveste ! O poveste plină de romantism, de vorbe dulci şi promisiuni frumoase.
Fiecare fată visează să-l întâlnească pe Făt-Frumos într-o zi şi chiar dacă nu-l mai aşteaptă să vină călare pe un cal alb, îl aşteaptă să vină la volanul unui Mercedes alb, dar de aşteptat tot îl aşteaptă. Şi chiar dacă el apare într-o dacie verde, ea parcă tot într-un Mercedes alb îl vede. Şi de aici încolo cât e realitate şi cât e poveste? De cele mai multe ori, realitatea o văd toţi cei din jurul lor, iar povestea, doar ei doi. Doar cei doi tineri îndragostiţi trăiesc pe un tărâm de basm (nu în blocul din betoane gri de la marginea cartierului), se plimbă de mână prin grădinile palatului (nu pe aleele prăfuite de lângă şantierul din vecini), şi îşi jură unul altuia iubire eternă (deşi el deja se gândeşte la următoarea fată, iar ea ignoră avertismentele mamei, cum că « băiatul ăsta nu-i de tine »). Da, într-adevăr, la început trăieşti o adevarată « poveste de dragoste ». Şi ce frumoasă e! Cerul e mai albastru, păsările cântă mai tare, te vezi mai frumoasă în oglindă şi viaţa e minunată.
Şi totuşi, unde se termină povestea şi unde începe realitatea? Pentru unii (cei mai norocoşi dintre noi, dar totuşi foarte puţini) aceasta nu se termină niciodată: am văzut cu toţii, duminica după-masa, plimbându-se prin parc, câte-o pereche de bătrânei simpatici, ţinându-se de mână. Da, i-am văzut cu toţii şi poate unii din noi i-am şi invidiat(eu sigur da). Pentru cei mai multi însă, povestea se termină la un moment dat, după cateva luni (caz în care îţi cauţi altă « poveste de dragoste » şi aştepţi următorul Făt-Frumos) sau dupa câţiva ani (caz în care nu mai ai ce să faci, probabil eşti deja căsătorit şi ai şi 2-3 copii).
Şi atunci ce-i de facut? Să nu mai crezi în poveştile de dragoste ? Să nu-l mai aştepţi pe Făt-Frumos ? Să te izolezi de lume ca să nu suferi mai târziu? IMPOSIBIL ! Dragii mei, sufletul omului e făcut ca să viseze, să spere tot timpul la ceva mai bun, mai frumos, mai perfect. Nu abandona speranţa, chiar dacă situaţia pare fără ieşire. Apelează la divinitate, la destin, sau doar la forţa ta interioară ca să mergi mai departe. Şi dacă te-ai trezit din « povestea ta de dragoste » după mai mulţi ani, încearcă să retrăieşti începuturile ei, când erai fericit: caută poze de-atunci, scrisori, orice care să-ţi aducă aminte de ce ai iubit persoana de lângă tine, de ce te-ai căsătorit, de ce-aţi rămas atâta timp împreună. Încearcă să găseşti în fiecare zi un lucru bun în persoana cu care trăieşti şi uită de toate celelalte lucruri care te enervează sau te rănesc. Ia-o încet, pas cu pas, şi dacă celălalt nu vrea sau nu poate sau nu ştie cum să reaprindă focul iubirii dintre voi, încearcă tu s-o faci . Pentru că dacă odată, demult, aţi putut trăi o « poveste de dragoste », înseamnă că puteţi s-o trăiţi din nou. Ieşi din « realitatea de dragoste » şi intră în « povestea de dragoste ».

Merită să faci orice sacrificiu pentru asta!

Stăpânirea iubirii

Chiar dacă viaţa e frumoasă, totuşi, mereu, ea ne poate da motive de enervare. De dimineaţa până seara, la şcoală, la servici sau acasă, viaţa noastră este teatrul multor încurcături. De exemplu, chiar în momentul în care ne hotărâm să mergem în concediu, tot timpul prea târziu sau când rezervele noastre de bani sunt epuizate, maşina nu are revizia tehnică facută sau, şi mai mult, ramâne în pană. De fapt, în faţa acestor inconveniente, ca în faţa oricarei situaţii, ni se ofera două opţiuni.
O prima opţiune ar fi să urlăm de mânie, să plângem de furie, să încercăm să ne acuzam unul pe celălalt ca nu a făcut revizia la maşină atunci când trebuia. Deci să ne enervăm şi să disperăm. Şi este opţiunea pe care o aleg cei mai mulţi dintre noi. Sau şi mai mult, când avem un examen de trecut şi ne este frică de ceea ce urmează, ne cuprinde teama şi frica examenului şi nu mai putem reţine nimic. Nu putem, pentru că inima şi mintea au intrat în panică. Şi totuşi facem aceste alegeri, probabil din lipsă de altceva, pentru că aşa am fost obişnuiţi, pentru că întotdeauna am reacţionat astfel, pentru că înaintea noastră şi părinţii au făcut la fel sau pentru că aşa credem noi ca e bine să reacţionăm. Insă toate aceste reacţii ne epuizează, ne secătuiesc şi nu rezolvă nimic.
O altă opţiune, mai înţeleaptă şi, în cele din urmă, cea care ne ajută cel mai mult, ne propune să folosim calmul, stăpânirea de sine. Chiar dacă ne tăvălim pe jos că nu avem bani de concediu ori că maşina e stricată sau că îmi este frică de examen sau, sau…, nu vom rezolva nimic. Atunci când nu putem schimba nimic, este bine să acceptăm starea de fapt. Dar nu oricum. Oare cum ar fi să nu ne mai petrecem viaţa lamentându-ne, plângându-ne, ţipând şi bobmbănind? Asta nu e viaţă!
Dragii mei, în loc să ne risipim emoţional, stă în puterea noastră să ne orinetăm spre altă direcţie. Chiar dacă vom spune că este greu de aplicat, este foarte simplu. Putem zâmbi, putem face concesii, putem fi toleranţi, putem să iertam şi putem să iubim. Înzestraţi-vă cu puterea de a accepta lucrurile pe care nu le puteţi schimba. Înzestraţi-vă cu curajul de a schimba ceea ce se poate schimba şi cu înţelepciunea de a face diferenţa între emoţiile din fiecare zi şi valorile iubirii. Arta de a fi înţelept în iubire este arta de a intui ceea ce trebuie trecut cu vederea.

Să fiu şi eu copil

Copilul are suflet simplu. Curat. Uită repede. Are imaginaţia bogată şi iubire fără limite. E atras de culori. Mai mult, îşi visează viaţa în culori. Pentru el ziua de ieri nu există, iar cea de maine este încă departe. Viaţa îi este un joc, pentru că tot ce cunoaşte nu trebuie să fie ceva serios. Şi nu poate să fie altceva decât ce este… O joacă. Copiii nu sunt niciodată obosiţi. Indiferent ce au făcut în ziua respectivă, ei nu vor să meargă seara la culcare. Niciodată însă nu e prea târziu să se apuce să facă ceva.
De 1 iunie vreau sa fiu şi eu copil.
Cât de mult avem noi de câştigat inspirându-ne din felul de a trăi al copiilor. Bineînţeles că nu ne putem permite cu aceeaşi uşurinţă. Dar ar trebui să ştim să ne regăsim o bucăţică din curiozitatea pe care o aveam când eram copii, din setea de a învăţa şi de a întreba De ce ? şi Cum? Este o parte din bucuria jocului. Jocul de dragul jocului, al distracţiei.
Mulţi dintre noi, din păcate, ne imaginăm că ştim totul când, de fapt, ştim atât de puţin. Cum ar fi să redescoperim acea viaţa simplă pe care o au copiii? Să privim spre cer şi să vedem lumina soarelui şi stelele care sclipesc noaptea. Să plecăm departe cu gândul şi să facem ceea ce ne-ar aduce bucurii.
De 1 iunie vreau sa fiu şi să iubesc ca un copil.
Pentru mulţi dintre noi a iubi este o chestiune de atitudine. Este atitudinea faţă de viaţă, de iubire. Ea influenţează în mod direct lucrurile în viaţa noastră. Şi atunci…: De ce să fim morocanoşi când am avut o zi mai grea la servici? De ce nu putem uita la fel de repede cum uită un copil? Cum ar fi să încetăm să ne mai luam prea mult în serios şi să ne privim viata în perspectivă? Oare chiar atât de multă importanţă are pentru noi şi merită atât de multă atenţie ceea ce credem că sunt valorile acestei lumi? Oare într-adevar valorile noastre sunt situate acolo unde trebuie?
De 1 iunie vreau să trăiesc ca un copil.
Dragii mei, oricare ar fi valorile voastre în acestă lume, nu uitaţi că ochii există pentru lumină, pentru albastrul cerului, pentru verdele primăverii şi albul zăpezii. Gura ta există pentru un cuvânt bun pe care altul îl aşteaptă. Buzele tale există pentru un sărut. Mâinile tale există pentru a ajuta şi pentru a îmbraţişa. Picioarele tale există pentru a merge pe drumul către aproapele tău.

Iar inima ta există pentru iubire.

Măştile iubirii

„De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoşi.” (Harlan Ellison)
E adevărat. Sunt multe etape şi motive pentru care oamenii îndrăgostiţi mint.
De ce?

La început o facem ca să-l impresionăm pe cel iubit, pentru că ne interesează. Ne vom preface că suntem tot ce caută. Ne băgăm sub pielea lor şi aflăm ce le place, după care devenim o replică fidelă a iubitului lor ideal. Iar trandafirul sau cutia de ciocolată pe care le-o trimitem nu se datorează faptului că suntem romantici, ci e doar un motiv să-l impresionăm pe altul.

Mai târziu, cînd dragostea nu mai este aşa de puternică, minţim ca să menţinem relaţia, sperând că va fi mai bine. Îl minţim pe celălalt, spunându-i că va fi mai bine. Dar ne minţim şi pe noi înşine. Ne imaginăm că lucrurile vor fi mai bune în timp. Dar, de obicei, nu se întîmplă aşa. O dată ce ai atins nivelul de saturaţie, nu mai este cale de întoarcere. Şi atunci ne punem întrebarea:
a fost iubire sau minciună?

Chiar şi mai tîrziu, când găsim pe cineva care ne poate face să uităm de problemele şi frustrările personale, care poate fi lîngă noi fără să ne ceară prea mult în schimb, îl minţim pe cel pe care-l iubim ca să nu ne trădăm. Îi minţim pe cei pe care-i iubim, pentru că la sfîrşitul zilei, indiferent de certuri sau de faptul că ne fac să ne simţim neînsemnaţi, nu putem să ne despărţim de ei. Şi nu le permitem, în egoismul nostru, să fie ai altuia. E ca şi cum în timp ei devin proprietatea noastră pe care nu vrem să o vindem încă. Dar acum nu mai este dragoste, este dependenţă. Ne-am obişnuit să ne trezim lîngă aceeaşi persoană şi să ieşim cu ea mereu în oraş, încît nu ne putem imagina alături de altcineva.
Când suntem îndrăgostiţi nu mai suntem noi înşine. Ne punem o mască şi devenim personajul pe care masca îl înfăţişează. La început, suntem prietenul atent care se îngrijeşte de nevoile celui apropiat. Mai târziu, devenim iubiţii pasionaţi, fericiţi şi împliniţi, dacă cei pe care-i iubim simt la fel. Dar masca începe să se degradeze şi, dintr-o dată, devenim neglijenţi, obosiţi, dacă nu ne concentrăm asupra a ceea ce ne dorim sau de care avem nevoie. Iar, când ultimele bucăţi ale măştii cad, e şi momentul când ne dăm seama că ne-a fost destul. Emoţiile, din stomac, lipsa poftei de mîncare şi reveriile pe care le-am trăit la început nu mai sunt. Nu mai putem să ne prefacem şi nu mai putem redeveni iubitul sau iubita care eram odinioară. Am obosit să ne mai prefacem că suntem altcineva.

Dragii mei, viaţa este dinamică, la fel ca fiinţa umană. Însă ea este la fel de schimbatoare ca emoţiile pe care le resimţim de-a lungul unei zile. Întradevăr. Nimeni nu rămâne veşnic neschimbat. Nimeni şi nimic. Relaţiile noastre sunt primele supuse acestor transformări care ne influenţează. Suntem pătrunsi puţin câte puţin de ceea ce alţii ne dau sau ne iau, de suferinţele sau bucuriile noastre. Dar atât spiritual, cât şi trupul nostru păstrează urme de neşters ale elementelor din care am fost plămădiţi. Va iubiţi sau vă minţiţi? Acestă întrebare trebuie să şi-o pună orice om care crede că e îndrăgostit. E momentul când redevenim noi înşine.

Acesta e momentul în care reîncepem să iubim.