Feeds:
Articole
Comentarii

Incă nu pot să înțeleg exact, și nu mi-e totul clar, dar am pornit într-o călătorie în care nu am ajuns la țintă, privesc …Cât de departe și cerul mi-e deschis, iubirea este ținta mea și pasiunea mea, iubirea este calea mea și puterea mea.
Cred cu adevărat că miracole se întâmplă în fiecare zi şi cum credinţa ta creşte, și aceste mici miracole se vor transforma într-un mare miracol. Credinţa este cea care rezolvă lucrurile imposibile pentru gloria lui Dumnezeu. Un miracol al iubirii. Dar acest miracol nu îl poți vedea pe fețele altora, dacă El nu strălucește în inima ta.
Însă ceea ce vrea Dumnezeu pentru noi are o semnificație și un scop mai înalt, perfect conceput pentru fiecare dintre noi. Tot ceea ce facem de bunăvoie, cu forțele noastre, se topește ca un cub de gheață în soare, și de multe ori înțelegem planul Lui doar atunci când privim înapoi. Nu suntem desăvârșiți ci suntem în devenire însă iubirea nu-i alege pe cei desăvârșiți ci îi desăvârșește pe cei aleși. Fiecare este ceea ce este și indiferent de câte vorbe s-ar rosti despre tine, ele nu te vor face mai bun sau mai rău decât atât cât ești în ochii Lui. Atât valorezi cât valorezi în fața lui Dumenzeu.
Mă rog ca iubirea să îţi dea lumină în nopțile lungi, alinare pentru fiecare lacrimă şi putere pentru fiecare zi, pentru ca Ea să fie …cerul din tine. Dăruiți-vă total lui Dumnezeu. Se va folosi de tine pentru a face lucruri mărețe, cu condiția să crezi mai mult în iubirea Sa decât în slăbiciunile tale.

Nu există miracol mai mare decât dragostea pe care Dumnezeu vrea să ți-o dăuruiască.
12

“Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovați noi că nu știm să iubim și nu știm s-o apreciem!”
De obicei, spunem că trăim prost din cauza altora însă nu observăm atunci când alții trăiesc prost din cauza noastră. De multe ori vorbim de rău despre cei din jurul nostru și suntem tentați să exagerăm cu poveștile negative, diminuând binele altora fără să știm. Însă ce este adevărat? Sau chiar este adevărat? Chiar îi cunoașteți atât de bine încât să poți să îi vorbești de rău pe cei din jurul tău? De câte ori trebuie să iertăm…de 70 de ori câte 7? De câte ori trebuie să exersăm iertarea? Iertarea, dragii mei, nu este ușoară , știm cu toții acest lucru cu siguranță, mai ales atunci când lucrurile care nu ai fi vrut să se repete, se repetă. Cineva mi-a spus odată: Ne iubim unii pe alții, nu pentru că știm sau pentru că ne cunoaștem unii pe alții, ci pentru că ne acceptăm unul pe celălalt așa cum suntem. Pentru că așa ne iubește și Dumnezeu.
În realitate, dragii mei, toate aceste probleme, adunate de-a lungul timpului au repercursiuni asupra sufletului și trupului nostru. De cele mai multe ori suntem în contradicție cu noi înșine…spunem că te-am iertat, că te iubesc, când în realitate eu vreau să te iert, eu vreau să te iubesc. Și ajungem la aceleași limite alte ființei noastre. Problema de ierta și de a iubii, este mai gravă decât ne imaginăm noi, pentru că înainte de a ierta și de a iubii trebuie să ne recunoaștem propriile noastre greșeli, propriile noastre limite de a ierta si de a iubii și totodată propriile noastre măști cu care trăim toată viața. În lumea de astăzi, în jurul nostru, există probleme atât de dificile, încât pentru rezolvarea lor e necesară dobândirea unei anumite înțelepciuni filozofice și/sau a unei înțelepciuni teologice, și tot nu ar fi deajuns, deoarece anumite lucruri nu se pot rezolva decât în lumina înțelepciunii care este un dar al Spiritului Sfânt pentru fiecare dintre noi.
Însă, dragii mei, nu vă pierdeți speranța, pentru că în fiecare dintre voi miracolele trăiesc într-un mod invizibil. Fiecare vede “nevăzutul” în funcție de claritatea din inima lui și cât de mult a lustruit iubirea lui. Este destul de greu atunci când te pui în spatele ochilor tăi și te vezi pe tine așa cum ești cu o reală murdărie de dinafară, dar în interior, în inimile noastre încă se poate aduce la suprafață cela mai frumoase gânduri și sentimente pentru cei din jurul nostru. Printre care iubirea și iertarea. O viața fără iubire este o risipă.
Numai iubirea eliberează. Nu suntem liberi decât în măsura în care iubim și cu cât iubim mai mult cu atât suntem mai liberi. Suntem liberi atunci când îl primim pe Spiritul Iubirii care ne face să adorăm și să-l iubim pe aproapele și odată cu el pe Dumnezeu. Să îl iubim așa cum este. Să îl iertăm așa cum este iertat. Aceasta este marea eliberare. Însă facem alegeri care nu depind de voința noastră, ci de voința lor. Și cu cât cădem mai mult în mizeria lor devenim mai orgolioși și mai înrobiți. Iar orgoliul și trufia ne vor face robi pentru că nu le vom recunoaște niciodată. Tot ceea ce spunem este genial, unic, ceva ce nimeni n-a mai spus înaintea noastră! Și suntem plini de noi înșine incapabili să îi ascultăm pe cei de lângă noi.

Dragi mei, fiți recunoscători pentru toți și toate, pentru că fiecare dimineața este un nou început, fiecare gând să fie un gând de bucurie, un gând în care să înțelegem mai bine modul în care trebuie să iubim și să iertăm pe cei de lângă noi. Cu cât ne apropiem mai tare ne dăm seama cât de departe suntem de realitatea pentru care am fost creați a fi.   Iubirea, dragii mei, nu are nevoie de nume, categorie sau definiție. Iubirea este o lume în sine.

Iar acesta lume este Dumnezeu.

Fotografie0149

Credinţa în iubire

Credinţa. De ce credinţa? Iubirea. De ce iubirea?

Cel mai important lucru pentru noi, oamenii, este să găsim un sens în viaţă. Ce anume dă sens vieţii voastre? Dacă tot ceea ce trăiesc nu mă face fericit, atunci care este sensul vieţii? Dacă toate ideile de fericire din lume nu pot să umple acest gol din inima mea, atunci ce sau cine poate?
În varianta originală din limba latină, credo – cred se compune din “cor”, care înseamnă “inimă” şi “do” care înseamnă „ofer”. Dacă ar fi să privim aşa, credo are semnificaţia – îmi ofer inima. Aşadar credinţa la care ne referim, nu e alceva decât o ofrandă a inimii izvorâtă din dăruirea totală. Îmi ofer inima. Dar cui?

Este greu sa ne încredem în iubirea unei fiinţe umane. Însă nimic nu este mai aproape de firea lucrurilor decât iubirea însăşi. Totuşi, nimic nu pare mai greu de primit şi de recunoscut ca atare. Se spune că iubirea nu se poate exprima în cuvinte şi poate tocmai de aceea cuvintele de iubire nu pot să convingă cu adevărat pe nimeni. Este nevoie de mai mult. Dar de ce anume?
Ei bine, este nevoie de încrederea, de credinţa, pe care trebuie să o ofere cel care primeşte iubire dar şi a celui care o dăruieşte. Credinţa în iubirea celui de lângă tine reprezintă mai mult decât o serie de convingeri adunate laolaltă. Dar cine este iubirea?

Tot ce putem cuprinde cu mintea şi tot ce nu putem, tot ce vedem şi tot ce nu vedem, tot ce avem şi tot ce suntem, tot ce facem pentru ceilalţi din iubire este iubire. Iar iubirea nu este şi nu poate fi nimic alceva decât Dumnezeu. Credinţa, dragii mei, nu înseamnă să crezi în nişte lucruri pe care nu le vezi. Credinţa în iubire, înseamnă actul de abandonare cel mai profund al existenţei noastre. Fundamentul legăturii reciproce dintre toţi oamenii. Viaţa în această credinţă nu este ceva abstract la care trebuie doar să tanjim, ci este ceva concret.

Trăim în această lume raţionalistă unde viaţa fiecăruia este plănuită şi programată. Rămânem într-un teatru fară sfârşit iar viaţa noastră devine conformarea unei animite reţete de succes. Şi putem într-adevăr să ne descurcăm foarte bine. Însă nimic din ceea ce facem, nu trăim cu adevărat. Trăim într-o lume de nimicuri şi tot ce facem transformăm în nimicuri. Însă nimic nu vine din libertatea noastră, din bucuria noastră, din lăuntrul nostru, ci vine din obligaţia de a face. Ganditivă dacă nu ar exita iubire, ce sens ar avea această viaţă? Cum ar fi, dragii mei, să încercâm, dacă nu chiar să trăim, şi tot ce facem să facem cu şi din iubire? Toate lucrurile vor fi diferite atâta timp cât le facem cu iubire. Un zâmbet este mai preţios decât descoperirea limitei orizontului. Un nimic, un lucru marunt făcut din iubire pentru celălalt valorează mai mult decât orice tratat de ştiinţă a lumii.

Dragii mei, suntem prizionerii propriei noastre lumi transformând ce este mai pur şi frumos pe lumea aceasta în ceva mecanic, violent şi egoist.Toate convingerile noastre după care trăim toată viaţa, au puterea să ne dividă, însă credinţa în iubire are puterea de a ne aduce împreună. Eliberaţi-vă de tristeţea din inimi, de spiritul mândriei şi al geloziei şi nu vă fie frică să iubiţi şi să dăruiţi iubire în orice împrejurare sunteţi. Atunci când eşti convins că nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te înţelege, cereţi ajutor iubirii infinite care a sacrificat totul pentru noi. Iar dacă nu vei primi ceea ce ceri, îţi va dărui cu siguranţă ceva mai bun, doar să ai încredere. Iubirea adâncita din inime voastre este scopul final al nostru.

Există multe religii şi multe convingeri religioase, dar există o singură credinţă.
Credinţa în iubire.

Iubirea şi suferinţa

O , Doamne! De ce? De ce? De ce? Ştiu că toate se întâmplă pe pământ cu un scop bine definit. Dar de ce tocmai eu? Şi dacă e aşa, care e scopul suferinţei? Te iubesc. Dar, de ce?. De ce trebuie să îndur acest calvar? Cu ce am gresit? Iubesc aşa cum nu am mai iubit vreodată, iubesc cu sufletul întreg, iubesc cu toata fiinţa mea şi simt căteodată că această iubire îmi taie respiraţia, mă sufocă, atât de puternică este. Dar, de ce?

Pentru că iubeşti cu Iubirea Mea.

Evident, pentru aceste întrebări este foarte dificil de găsit răspunsuri pertinente şi eventualele răspunsuri nu vor ajunge niciodată să desluşească taina suferinţelor omeneşti. De ce suferim?

Suferinţa ne poate înalţa sau ne poate prabuşi; totul depinde de noi şi ce facem din ea. Suntem în viaţă mai mult sau mai puţin fericiţi sau nefericiţi, nu în funcţie de năpastele care ne lovesc, ci de atitudinea noastră pe care o luăm faţă de ele. Iar această atitudine sufletească face ca orice suferinţă să fie bună sau rea.

Dragii mei, omul are în faţa sa, bucuria şi tristeţea şi e liber să aleagă. Noi suntem făuritorii propriei noastre bucurii sau ai propriei noastre tristeti. Tot ce se realizează sublim în lume, tot ce îmbucură inimile oamenilor se plateşte cu suferinţă. Însă întrebarea de ce suferim, o putem transforma în cum să dăm un sens suferinţei?

Oricât am încerca să întelegem suferinţa de orice natură, nu vom reuşi, pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu depeşeşte setea noastră nerabdătoare de a găsi o explicaţie la tot ceea ce se întamplă cu noi şi în jurul nostru. Cum însă suferinţele şi necazurile sosesc vrând-nevrând în existenţele noastre fragile, singura preocupare pe care trebuie să o avem este găsirea sensului acestora sau, cu alte cuvinte, modalitatea de a trăi pozitiv în mijlocul tuturor frământarilor şi durerilor inerente. Chiar dacă existenţa noastră este marcată de anumite momente în care am spus “nu te iubesc” când trebuia să spun “vreau să te iubesc”, iubind şi suferind cu Cristos, ve-ţi găsi un sens tuturor încercărilor, de orice natură.

I-am spus inimii mele:
„Daca poţi să vorbeşti, spune-I Preaiubitului meu despre suferinţa mea.”
Inima mi-a raspuns:
„Când sunt cu Preaiubitul nu mai am cuvinte, doar mă uit la El.”

Dragii mei, e important să întelegem că suferinţa este, în lumina credinţei, o putere nebănuită. Ba mai mult, iubind cu Cristos şi totodată suferind cu El, convingerea că acesta putere poate fi folosită într-un sens pozitiv constituie, în mare parte, secretul în suportarea cu răbdare, dacă nu chiar cu bucurie în orice încercare şi greutate îţi aduce viaţa.

Pentru a învăţa să trăieşti viaţa e mult prea scurtă.
Pentru a învăţa să iubeşti, trebuie doar să vrei să iubeşti.

Din toate timpurile omul a fost în căutarea siguranţei, a păcii şi a fericirii; cu toate acestea, rari sunt aceia care intuiesc că, de fapt, căutarea lor este o căutare a lui Dumnezeu. Integrați într-o societate care ne-a convins lent că suntem cineva anume, cu numele cutare, rolul cutare, începem să acumulăm bunuri materiale, acumulăm cunoaștere, acumulăm siguranță de sine prin tot felul de roluri sociale. Acumulăm tot timpul ceva, facem tot timpul ceva și dacă e cu putință să și fim cineva, adică să și părem cineva. Insă toate aceste sunt legături, sunt lucruri care ne îndepărtează mult de simplitate, de identitatea cea mai lăuntrică a fiecăruia dintre noi. Și nu facem nimic altceva decât să rătacim între frumuseți și orori, nevăzând frumusețea iubirii divine, atunci când praful acesta numit “sine însuși” îți umple ochii.
Toate acestea se întâmlă deoarece avem impresia, că viața noastră o ținem în propriile mâini. Până și cea mai mică părticulă de iubire care o avem devine atașament și la un moment dat va genera în panică și frică, când ceva se schimbă în viața noastră. Avem impresia că suntem puternici sau cel puțin așa vrem să credem, dar de fapt suntem slabi, căutând soluții umane în fața încercărilor și greutăților.

De fiecare dată când merg în acel loc numit Medjugorje, văd oameni care se schimbă cu adevărat, văd fericirea și bucuria, văd pacea și iubirea care le umple sufletul cu fiecare clipă care trece. Aici treci peste orice bariera și orice limită a minții și te întrebi: Oare am ajuns în Rai? Există pe pământ un asemenea loc?

Da, există! Si se numește Medjugorje. Un loc într-adevar binecuvântat, nu numai pentru ceea ce se întamplă aici, ci mai ales pentru roadele sale: pace, iertare, bucurie, convertire, rugăciune, iubire! Aici treci peste bariera credinței, aceea prin care identificăm credința ca un ansamblu de practice religioase complicate și începi să te rogi cu inima, începi să respiri cu sufletul. Și treci peste tot, și toate, pentru că cineva vine, îți arată și iți șoptește de ce ai fost chemat acolo. Ești aici ca să te învăț să iubești. Iubirea m-a trimis să te iubesc și să-ți dau inima mea. Tu ești deosebit în tot ceea ce faci. Eu voi fi puterea ta. Eu voi fi viața ta. Ceva se schimbă în viața ta, nu mai ești tu cel ce trăiește, ci tu trăiești în iubirea Sa. Toate astea sunt reale la Medjugorje, sunt reale în inimile tuturor celor care au fost și vor reveni în acest loc aparte. Pentru ca un lucru e sigur: odata ce ai fost acolo, e imposibil să nu revii.

Dragii mei, chiar dacă nu aveți posibilitatea de a ajunge în acest loc, toate problemele voastre au rezolvare, dacă le încredințați iubirii divine. Acesta este timpul cel mai bun pentru a scoate la iveală comoara din noi și nu este loc mai propice întâlnirii cu iubirea adevărată decât momentul de față. Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să fim liberi în iubire, în Dumnezeu, și niciodata prea târziu să o luăm de la capăt pentru a scoate ceva din noi înșine. Doar așa putem răspunde cel mai bine vocației noastre…

să fim cu totul și cu totul numai iubire.

De multe ori avem de învățat de la copiii noștrii. Acum, ceva vreme, un prieten l-a pedepsit pe baiețelul lui de trei ani pentru că a stricat rola de hârtie pentru împachetat cadouri. Nu prea aveau bani și s-a înfuriat când piticul a încercat să decoreze o cutie de cadouri.
În ciuda acestui lucru, micutul i-a dat cadoul tatălui în dimineața urmatoare și i-a zis “e pentru tine tati”. El s-a simțit rușinat pentru reacția pe care o avusese înainte, dar s-a supărat din nou când a văzut că pachetul era gol. A țipat la el: “nu știi că atunci când faci un cadou trebuie să fie ceva în el?!” Micuțul l-a privit cu lacrimi în ochi și i-a zis: “tati, nu este gol, eu am pus acolo mulți pupici numai pentru tine, tati”.
Tatăl s-a simțit distrus. L-a luat în brate și l-a rugat să-l ierte. Prietenul meu, a păstrat această cutie ca cel mai de preț cadou, lângă patul lui timp de mulți ani. Când se simțea descurajat, scotea câte o sărutare din cutie și-și amintea de dragostea cu care băiețelul le pusese acolo.

Ce minunată e iubirea pe care ne-o poartă copiii! Ei, își iubesc parinții necondiționat; ei ne iubesc și după ce i-am certat sau i-am pedepsit. Oare de ce nouă, adulților, ne este greu să iubim cu o astfel de dragoste? De ce ținem neapărat să rămânem supărați pe cei de lângă noi? De ce ne simțim mai bine când le tot amintim celorlalți cu ce ne-au greșit? Haideți să învățăm de la copiii noștri cel mai important lucru, pe care ei îl practică zi de zi: IERTAREA! Căci numai prin iertare putem să învățăm să iubim necondiționat, putem să învățăm dragostea adevărată! Fă-ți timp pentru copilul tău și vei fi uimit câte lucruri ai putea învăța de la el!

Dragii mei, urmează ziua copiilor, ziua îngerilor cum îmi place să o numesc. Să încercăm să-i înțelegem pe copii nostrii prin ochii lor, să avem răbdare cu ei așa cum ei ai răbdare cu noi. Ei au ceva foarte important să ne spună prin gesturile și cuvintele lor. Să nu permitem niciodată, ca lucrurile pe care le putem avea, sau pe care nu le avem, sau pe care nu trebuie să le avem, să ne oprească să ne bucurăm de lucrurile și minunile pe care le avem.

Nimic pe lume nu este mai frumos decât zâmbetul unui copil.

Penitență, împacare, iertare, iubire. Săptămâna Mare…Săptămâna Patimilor…

Am tot auzit despre acestea iar și iar, în fiecare an, înainte de sărbătoarea Sfintelor Paști. Totul sună foarte frumos în teorie, în predica pe care o auzim la biserici în aceasta perioada din an. Dar cum rămâne cu practica? Cum aplicăm în viața noastră de zi cu zi aceste teorii? Ce să facem ca să fim mai mai buni, mai iertători, mai îngăduitori cu ceilalți?

Păi, haideți să începem cu lucrurile mărunte, simple, lucrurile zilnice, care adunate toate, înseamnă viața noastră întreagă. Să încercăm, să nu mai punem atâta preț pe latura materiala a vieții, cât pe cea spirituală. Măcar acum, în prag de mare sărbătoare, să încercăm să facem ceva și pentru sufletul nostru. La fel cum ne pregătim casa pentru Paști, așa să ne pregătim propria persoană pentru întălnirea cu cel Înviat! Să trecem cu vederea motivele de ceartă, să fim noi bucuria pentru cei de lângă noi, să zâmbim mai des celor pe care îi întâlnim încurntați. Ați observat, că dacă cineva înjură în plină zi, în mijlocul străzii, nimeni nu se scandalizează, nimeni nu este uimit?! Insă, dacă cineva necunoscut îti zâmbește, te încrunți la el și te gândești imediat că ceva nu e în regulă cu omul ală. De când un zâmbet este mai ciudat decât o înjurătura? Cum am ajuns să fim așa?

Dragii mei, realitatea noastră, suntem noi. Noi suntem cei care o creăm, și doar noi suntem responsabili atât pentru fericirea noastră, cât și a celorlalți. Însă, va veni momentul, când totul pentru noi va fi veșnicie. Ce lăsăm în urmă?
Ce se va intampla acolo? Nu știu. Dar știu, doar știu și cred, că o Iubire ne aşteaptă. Nu știm de unde vine, nici încontro se îndreaptă, dar ea ne va deschide total la bucuria și lumina sa. Tot ce putem să facem, este să credem fără încetare că această iubire ne însoțeste fiecare pas și ne așteaptă din veșnicie.

Mai sunt câteva zile până la cea mai mare sărbatoare a creștinătății: Învierea Domnului! O sărbătoare, care simbolizează triumful vieții asupra morții, al binelui asupra răului. Este sărbătoarea iertării, a împăcării, a iubirii, a vieții! Printre treburile zilnice care ne acaparează, pentru a pregăti așa cum se cuvine Sfintele Paști, să strecurăm puțină bunătate, iertare, iubire în viața noastră și a celor dragi nouă, precum și celor care îi cunoaștem mai puțin.

Eu, vă propun o schimbare! Acum, în prag de primăvară, în ajun de sărbătoare, când totul revine la viață după o iarnă mohorâtă, să alungăm iarna din sufletele noastre, din comportamentul nostru, din rutina noastră zilnică! Să fie primăvară în casa noastră, în familia noastră, în sufletul nostru!

Să fie Viață! Să fie Iubire!

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 65 de alți urmăritori