Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘daruire’

Intr-o dupa-amiză, în parc era o fetiță care vroia să-l cunoasca pe Dumnezeu, vroia să știe ce înseamnă iubirea desăvârșită, necondiționată. Ea știa că era o călătorie lungă până acolo unde trăiește Dumnezeu. Atunci și-a pus într-o valiză micuță niște pâinici și un pachet cu câteva sucuri și a pornit într-acolo. După ce a trecut de trei alei, a vâzut o bătrânică. Era așezată pe o bancă în parc și dădea de mâncare la porumbei.
Fetița s-a așezat lângă ea și și-a deschis micul pachețel care îl avea de drum. Era pe punctul de a-și bea sucul, când, a observat că bătrânicăi îi era foame. Atunci, a deschis pachețelul și i-a dat o pâinică. Ea, fericită, a acceptat și i-a zâmbit. Avea un zâmbet așa de frumos, încât copilul voia s-o vada din nou zâmbind, și atunci i-a oferit un suc. Din nou ea a zâmbit. Și fetița era foarte încântată. Au stat amandoi așa toată dupa-amiza mâncând, zâmbind și dând de mâncare la porumbei, dar nu au schimbat nici un cuvânt. Curând a început să se întunece, iar fetița era oboista și s-a ridicat să plece. Dar s-a întors, a fugit înapoi pentru a-și lua ramas bun de la bătrânică. A îmbrațișat-o cu așa căldură cum numai mama ei o îmbrățișa. Ea, i-a dăruit din nou un zâmbet și mai frumos decât cele de până atunci.

Când fetița a ajuns acasă, a deschis ușa casei, mama a rămas surprinsă de fericirea care strălucea pe fața ei. Ea a întrebat-o : “Ce-ai făcut toata ziua de ești așa de fericită?” Ea i-a zis: “Am mâncat cu Dumnezeu în parc. Și știi ceva? Are cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată!”

În timpul acesta, bătrânica, la fel de fericită, s-a întors încântata acasă. Băiatul ei, foarte nedumerit de pacea și fericirea care i-o citea pe fața, a întrebat-o: “Mamă, ce ai făcut azi de ești așa de fericită?” Ea i-a răspuns: “Am mâncat pâinici în parc cu Dumnezeu. Și știi ceva? Este mai tânăr decât mă așteptam.”

Așa este dragii mei. Fiecare om este unic în iubirea infinită, la fel cum fiecare particula de zăpadă nu cristalizează la fel. Dar fiecare este chemat să descopere ce înseamnă să iubești cu bucurie desăvârșită și cu dăruire necondiționată. Copiilor și săracilor, tuturor celor care au probleme de orice natură, dăruiește-le întotdeauna un zâmbet senin; nu le arăta doar grija ta, ci arată-le puținul iubirii din inima ta. Poate că nu reușim să dăm întotdeuna o pâinică celor care au nevoie de ea, dar putem oferi bucuria care izvorăște dintr-o inimă plină de dragoste.

Iubirea este mai aproape de voi decât voi înșiși sunteți.

Read Full Post »

Aş fugi în lume…

Aş fugi în lume. Dar unde? Ce ar putea lumea să îmi ofere? Ce pot eu să ofer lumi în care încerc să fug? Eu totuşi vreau să rămân. Să văd cum se termină.

Am început un nou an. Un an în care vrem mai mult. Însă vrând mai mult nu înseamnă că vrem să fim mai buni sau se ne schimbăm. Unii oameni, întradevăr, se schimbă, însă fără să aducă lumina şi căldură cu ei, ci împietrire, înstrăinare, sau alte sentimente care nu-i reprezintă. Dar dincolo de toate acestea, cineva ne cheamă să ne iubim unii pe alţii aşa cum el ne iubeşte. Şi, totuşi, ce oferim în schimb? Nimic. Ne întoarcem de unde am plecat. Avem doar iluziile noastre cu care ne hrănim şi în care ne creăm o lume mai bună.
De multe ori avem tendinţa de a fugi. Să fugim într-o lume unde doar noi suntem. Să ne îndepărtăm de semeni, de societate şi să trăim undeva singuri, pentru tot restul vieţii sau măcar pentru o perioadă. Însă ştim prea bine că nu am rezista mult. Pentru că, în pofida acestor lucruri avem nevoie unii de ceilalţi. Suntem făcuţi să trăim împreună, deşi uneori realitatea ne-ar putea lasă uneori să credem contrariul. Relaţiile noastre cu ceilalţi, precum şi relaţia noastră cu lumea de dincolo, oricum am înţelege această lume, are nevoie de existenţa unei vieţi interioare. Când ne vom da seamă că suntem şi alceva decât un trup, că avem şi un suflet de hrănit, vom putea începe să sperăm că vom trăi o viaţă într-adevăr bogată.

 
Fiecare dintre noi are dreptul să fie fericit şi să fie iubit. Această viaţă pe care adesea o împiedicăm să se manifeste, este bogată în învăţăminte şi în mesaje, în puncte de reper care ne pot ghida spre interiorul nostru. Mergând dincolo de viaţă noastră fizică, găsim de fapt lumea în care vroiam să fugim, dar nu ştiam unde. Fiecare îşi găseşte calea spre această lume aşa cum crede de cuviinţă şi fiecare are de câştigat de pe urmă acesteia în felul sau. Dar pentru că să găsim această lume, trebuie puţină linişte. Iar momentele de linişte pe care ni le acordăm, ne oferă întotdeuna o noua percepţia aspura situaţiilor prin care trecem. Aceste momente ne dau ocazia să deveinim mult mai conştienţi de neînsemnatatea noastră în raport cu universul, dar şi de însemnătatea noastră în raport cu cei de lângă noi. Această comunicare cu infinitul ne face cuprinşi de tot pentru o clipă. Este darul iubirii depiline, pe care lumea nu ţi-l poate lua si darul pe care lumea nu ţi-l poate da.
Dragii mei, lumea în care vrem noi să fugim nu trebuie căutată. Ea există în noi. Fericirea, iubirea, există în măsură în care le dăruim.

Lumea la care visam este lumea pe care o dăruim.

Read Full Post »

Într-o lume în derivă, lipsită din ce în ce mai mult de repere morale şi marcată de ură şi invidie, este necesară o permanentă redeşteptare şi trezire a virtuţilor şi a spiritului creştinesc.
Sunt multe locuri binecuvantate pe acest pământ. Locuri unde se simte cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Un asemenea loc este Medjugorje, un sat din Bosnia-Herţegovina, unde oameni se ostenesc să ajungă pentru a se ruga şi a trăi în bogaţia iubirii divine. Un loc unde cu adevarat cunoşti bucuria, fericirea şi iubirea. Însă şi un loc unde primeşti o lecţie despre marea iubire: ea nu poate fi întreagă dacă nu este împărtăşită.
Într-adevăr nu e un lucru uşor să-i convingi pe oameni să fie fericiţi. Nu e un lucru uşor să-i convingi pe oameni să iubească cu o altfel de iubire decât cu cea cu care au fost învăţaţi. Oricât ar părea de ciudat, acesta este adevărul. Când începi să iubeşti, când începi să simţi că iubeşti, te ia cu ameţeală. Se deschid prăpăstii dar apar orizonturi nesfârşite, o întreagă fiinţă iese la lumină, te descoperi capabil de o generozitate nebanuită, de o incredibilă capacitate de a te dărui. Să te îndrăgosteşti este ceva, să mergi pe drumul iubirii este alceva. Iubirea se învaţă, oricât de ciudat ar putea părea. Iar acest loc pot să spun că este şcoala iubirii.
Aici înveţi că a iubi înseamnă a te dărui, dar dincolo de ceea ce simţi, dincolo de prospeţimea sensibilităţii şi de pasiune. A iubi nu înseamnă a trai mai întâi elanuri impetuoase, stări extatice, pasiuni nebune, chiar dacă pot apărea şi din acestea. Există multe legi şi descrieri a iubirii, dar există şi adevăruri dincolo de legi.
A fi în iubire înseamnă a fi în Dumnezeu.

Iubirea spune:  Cunosc mizeria ta, lupta şi suferinţele sufletului tău, deficienţele şi infirmităţile trupului tău; cunosc laşitatea ta, păcatele tale şi totuşi îţi spun iubeşte-mă aşa cum eşti.
Dacă aştepţi să fi înger pentru a te dărui dragostei, nu mă vei iubi niciodată. Chiar dacă eşti în îndeplinirea datoriei şi practicarea virtuţii, dacă vei cadea des în acele greşeli pe care ai vrea să nu le faci niciodată, nu îţi voi îngădui să nu mă iubeşti. Îubeşte-mă aşa cum eşti.
În orice împrejurare sau situatie vei fi, favorabilă sau nefavorabilă, în încredere sau neîncredere, iubeşte-mă aşa cum eşti…Vreau dragostea sărmană a inimii tale; dacă aştepti să fii desăvârşit pentru a mă iubi, atunci nu mă vei iubi niciodată.
Nu voi putea, oare, face Eu din orice graunte un serafim, în care să radieze puritatea, nobleţea şi dragostea? Nu sunt Eu oare Atotputernicul? Şi dacă îmi place sa-i las în nulitate pe cei care sunt minunaţi şi prefer săracăcioasa dragoste a inimii tale, nu sunt oare Eu stapânul dragostei Mele?
Fiul Meu, lasă-mă să te iubesc. Vreau inima ta. Bineînteles vreau cu timpul sa te transform, dar pentru moment te iubesc aşa cum eşti…şi doresc ca si tu sa faci acelaşi lucru; Eu vreau să văd cum se ridică dragostea din cele mai ascunse unghere ale sărăciei şi mizeriei tale. Iubesc în tine şi slabiciunea ta, iubesc dragostea săracilor şi a celor în mizerie; doresc de la ei continuu cuvintele: Isuse, te iubesc.
Vreau ca aceste cuvinte să fie unicul cântec al inimii tale. Nu am nevoie nici de ştiinţa ta, nici de talentul tău. Un singur lucru mă interesează: sa te văd ca lucrezi cu dragoste.
Nu virtuţile tale sunt cele care le doresc; eşti atât de slab încât Eu voi alimenta propria ta dragoste; nu te preocupa de aceasta. Ai fi putut să te dăruieşti pentru lucruri mult mai mari; voi lua pentru Mine puţinul pe care îl ai… pentru ca te-am creat pentru dragoste.
Nu lărgi mizeria ta; daca tu ai cunoaste perfect săracia ta, ai muri de durere. Ceea ce mi-ar îndurera Inima este să te vad că te îndoieşti de mine şi că îţi lipseste încrederea în Mine.
Vreau ca tu să te gândeşti la Mine în orice ora din zi şi din noapte; vreau ca tu să faci şi faptele cele mai neînsemnate din dragoste. Contez pe tine că-mi vei da veselie.
Nu te preocupa ca nu ai virtuţi; am să ţi le dau pe ale Mele. Când va trebui să suferi îţi voi da puterea Mea. Mi-ai dat dragostea, am să-ţi dau să ştii să iubeşti dincolo decât tu poţi visa… Dar aminteşte-ţi… iubeşte-mă aşa cum eşti.
Orice s-ar întampla, nu aştepta să fi sfânt pentru a fi sincer în dragoste, aşa nu mă vei iubi niciodată…
(Mons. Lebrun)

Dragii mei, fiecare am fost creaţi ca să fim şi să îndeplinim o misiune pentru care nimeni altul nu a fost creat. În planul iubirii, în lumea lui Dumnezeu fiecare dintre noi ocupă un loc special pe care nimeni altul nu îl are. Puţin contează dacă sunt bogat sau sărac, dispreţuit sau respectat de oameni. Suntem unici şi avem o viaţă unică in iubirea iubirii. Chiar dacă eu nu îmi dau seama de asta, chiar daca nu Îl slujesc comform chemării mele, Îi sunt tot atât de necesar cât un înger al său. De ce? Pentru că iubirea ne iubeşte aşa cum suntem.

Secretul raiului… este iubirea necondiţionată.

Read Full Post »

Ţi-ai da viaţa pentru el?

“Căci nu există dragoste mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău!”
Oare ce-nseamnă acest verset? Să fim serioşi. Nimeni în ziua de azi nu-l ia ad-litteram! “A-ţi da viaţa” pentru cineva nu înseamnă neaparat să mori pentru el. Acum, această sintagmă este cu mult mai complexă. Pentru oamenii zilelor noastre, timpul este extrem de important, dacă nu chiar cel mai important! Părinţii nu mai au timp pentru copiii lor, tinerii nu mai au timp pentru bunici, soţii pentru soţiile lor, angajatorii pentru problemele subalternilor.
O altă problemă la fel de importantă este propriul nostru egoism. Nu mai sărim în ajutorul aproapelui nostru, pentru că suntem prea egoişti pentru a renunţa la micile noastre plăceri sau tabieturi. Nu suntem dispuşi nici să renunţăm la confortul personal pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi.
Şi în tot vârtejul lumii moderne, prinşi în cursa pentru un loc de muncă mai bun, o vacanţă exotică, întălnirile cu prietenii prin cluburi, cine mai are timp pentru cel de langă el sau pentru un suflet aflat în necaz? Dar când vine vorba de un nou suflet care aşteaptă să intre în lumea noastră şi în viaţa noastră…?
Da, mă refer aici la un copil înca nenăscut. Suntem dispuşi să-l acceptăm în viaţa noastră? Renunţăm la timpul nostru, atât de preţios, pentru a-l dedica lui? Renunţăm şi la puţinul confort personal pe care-l mai avem în favoarea lui? Renunţăm la micile tabieturi zilnice care ne aduc bucurie, doar pentru el? Renunţăm la tot ce înseamnă viaţa noastră, pentru a avea el VIAŢĂ?
Nu ştiu câţi dintre noi ar raspunde cu “da” la aceste întrebări?

Un copil mergea alături de mama sa. Mergând, vede un curcubeu pe o pată de ulei, vede o frunză, pătată, plină de nervuri, vede un cer acoperit de nori, un câine simpatic, o pisică dornică de mângâiere, un camion huruind, o păsărică ciripind.
Tu, ai văzut ceva?

Dragii mei, în lumea de azi, atât de plină de egoism, să încercăm să aducem puţin altruism prin comportarea noastră faţă de ceilalţi. În această lume a plăcerilor globalizate de consum şi standardizate de televiziuni, în această lume plină de ură şi resentimente, să aducem puţină iubire şi iertare prin copiii noştri. Ei care sunt singurii capabili să iubească şi să ierte necondiţionat! Să renunţăm câte puţin la timpul nostru şi implicit la viaţa noastră, pentru a le face lor viaţa mai bună, mai frumoasă!

TU ŢI-AI DA VIAŢA PENTRU EL?

Read Full Post »

Trandafirul albastru

În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări şi ţări. Cel mai mult îi placea să se plimbe prin grădinile împărăteşti şi să se ocupe ea însăşi de multitudinea de flori. Desigur că şi grădinarii curţii împărăteşti aveau grija de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colţ al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile şi mărimile.
Într-o dimineaţă răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toţi sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul ţării. Toţi erau foarte îngrijoraţi că împăratul nu are un fiu sau un nepot moştenitor. Aşa că hotărâră cu toţii că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moştenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prinţesa fu de acord cu o casatorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soţ îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

Zis şi făcut. Sfetnicii împăratului au dat sfoară-n ţara şi în câteva zile au început să se perinde pe la curtea împăratului fel de fel de pretendenţi pentru prinţesă, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, de viţă nobilă sau simpli ţărani. Primul dintre ei i-a adus un trandafir minunat, din safire şi smaralde, de un albastru transparent, de-ţi lua ochii. Prinţesa însă îl luă, îl admiră şi î-l înapoie tânărului spunându-i simplu: „Acesta este într-adevar un minunat trandafir albastru, dar nu miroase.”

Următorul i-a adus o sticluţă de cristal, albastră, plină cu parfum de trandafiri. Prinţesa o deschise, o mirosi şi-i spuse şi acestuia: „Într-adevar miroase minunat, ca o grădină plină de trandafiri şi este de un albastru minunat, însa nu are forma trandafirului, iar parfumul se va termina într-o zi şi atunci va fi doar o sticluţă goală.”

Tânărul următor era ceva mai şmecher decât cei dinaintea lui şi-i dărui prinţesei un trandafir albastru din cel mai fin porţelan chinezesc, iar între petale a ascuns o sticluţă cu parfum de trandafiri, astfel că şi mirosea. I-l dădu şi aştepta răspunsul prinţesei, foarte mândru că el a reuşit. Ea îl lua, îl admiră şi pe-acesta şi-i spuse: „Acest trandafir este chiar încântător, culoarea este minunată, iar parfumul este îmbătător, dar acest trandafir nu se cere iubit şi îngrijit.”

Şi tot aşa. Se perindară mulţi pe la curtea împăratului, însă în van. Termenul de o lună se apropia de sfârşit. În ultima seară, prinţesa se plimba prin grădină, printre trandafirii ei. Deodată, la lumina lunii, ea îl observa pe grădinarul cel nou, pe care împăratul îl aduse ca s-o ajute pe prinţesă la mica ei grădină de trandafiri. Tinerii se priviră şi se îndragostesc pe loc unul de altul. Îşi petrecură toata noaptea împreună, sub clar de lună, printre trandafiri. Prinţesa îi spuse toată povestea cu căsătoria în grabă şi cu trandafirul albastru. Tânărul îi promise că a doua zi va veni la curte cu cel mai frumos trandafir albastru şi-i va cere mâna în faţa împăratului.

A doua zi cerul era senin, de-un albastru profund iar cireşii erau în floare. Toţi de la curtea împăratului se adunară însă în sala tronului ca să vada cu cine se va căsători prinţesa. Uşile grele se dădura la o parte şi intră tânărul grădinar. Când ajunse lângă prinţesă, îngenunche în faţa ei şi scoase de sub pelerină un minunat trandafir…..alb! În sala tronului se auzi un murmur de mirare. Atunci prinţesa lua trandafirul şi exclamă: „Ce frumos! Şi ce parfum încântator! Iar nuanţa aceasta de albastru e cea mai frumoasă pe care am vazut-o vreodată!”

Aşa este, dragii mei, pentru a întâlni adevărata iubire, plinatatea fericirii, trebuie să ne dorim o poveste de iubire cu viaţa. Trebuie să alegem bucuria, spontaneitatea, entuziasmul. Trebuie să alegem iubirea, să o inventăm, să o creăm, să fim răspunzători pentru ea. Nimeni nu ştie mai bine decât noi ce ne încântă. Nimeni altcineva nu este în măsură să ne aleagă destinul, pentru că, trebuie să o spunem, în cea mai mare parte noi suntem cei care ni-l alegem.
Ne putem asculta raţiunea, instinctele – dar până la urmă, nu ele sunt cele care acceptă alegerea şi pot asuma deciziile noastre.

 Doar ceea ce iubirea vă spune în inimă.

Read Full Post »

Iubind, te dăruieşti

Fiecare ne cunoaştem pe noi înşine. În fiecare din noi sunt anumite părţi pe care alţii nu le cunosc. Dar tu însuţi le cunoşti până în profunzimea sufletului şi ştii exact cum eşti.

Dragii mei, omului i se dă o stranie libertate. Deci… iubeşte şi fă ce vrei. Dar greu se poate trăi cu această libertate. În plus, când ai atins-o, trebuie să ţii cont de ceilalţi, de lumea din jurul tău. Libertatea ta să nu tulbure viaţa nimănui. Căci viaţă liberă nu prea există.

Insă tu eşti viaţă. În jurul tău este viaţă. Tu trebuie să fii deschis spre viaţă, spre iubire, să percepi viaţa şi să comunici cu ea. Să trăieşti şi să iubeşti, ca şi cum nu ai suferit vreodată. Totuşi, care dintre noi reuşeşte să simtă viaţa lângă el? Că, de fapt, să fim sinceri, suntem singuri. Câteodată ai chiar sentimentul că eşti singur în tot universal. Şi cu cât sunt mai mulţi lângă tine, cu atât te simţi mai singur.

Aşadar atât iubeşti, cât dăruieşti. Dar oare până unde trebuie să ne dăruim atunci când iubim?

Atât de mult te iubesc, încât, înţelegând că nu îţi este bine lângă mine, te las să iubeşti pe cine crezi că e iubirea ta. Dăruind, iubeşti. Iubind, dăruieşti. Eşti atât de important pentru mine, încât nu îmi pot explica lumea fără prezenţa ta în ea. Dar dacă prezenţa mea în lumea ta nu mai dă sens lumii tale, îngăduie-mi să te las să ieşi din lumea mea ca să dai sens lumii în care iubeşti. Este greu. Este foarte greu. Abia acum încep să te iubesc, când simt că te-am pierdut pentru totdeauna. Credeţi că putem rosti aceste cuvinte celor pe care-i iubim?

E greu, dragii mei, să creezi o cultură a iubirii. E greu să zici că iubeşti, dar tu, de fapt, nu dăruieşti nici puţinul pe care îl ai. Iubirea nu poate fi teoretizată. Ori o trăieşti şi o dăruieşti cu toată fiinţa ta, ori o faci numai în nişte formule de care nu avem nevoie. Nu calculaţi ce daţi şi ce vreţi să primiţi. Când iubeşti dai aşa, simplu, fără nici o motivaţie. Şi atunci nu eşti normal. Însă lumea la care vă invit, dragii mei, nu este o lume normală. Este însă o lume certă, nu o lume în care să existe “dacă” sau “s-ar putea”.

Există doar ceea ce iubeşti. Trebuie să fiţi fericiţi aici. Iubirea nu este pe-aproape de voi, este chiar în voi. Zâmbiţi şi daruiţi. Atât pot să vă spun. Dăruiţi-vă celor care au nevoie de iubirea voastră.

Acolo unde e comoara ta acolo e şi inima ta

Read Full Post »

Ceea ce înţelege inima

Iad? Rai? Cine ştie să răspundă? Oare ce credeţi că îi trebuie omului ca să fie fericit? Bani, faimă, titluri, realizari? Trăim în iad şi sperăm să vedem raiul? Ne iluzionăm cu Raiul, dar, de fapt, trăim într-un iad continu?

Am sperat… şi acum, nimic.

Acum câteva zile am fost la spital la mama mea. A doua zi trebuia să o opereze. Era suspectă de cancer. A fost internată într-o rezervă a spitalului doar cu două paturi. Evident, mergând în vizită am cunoscut-o pe colega ei de salon. Era la pământ, terminată fizic, dar mai ales psihic, chiar dacă urma să aiba doar o intervenţie laparoscopică minoră. Spre surprinderea mea am observat că habar nu avea ce boala are mama mea şi de ce suferea. O interesa doar boala ei. Ea să se facă bine. În rest, nimic.

Cu toate acestea mama mea nu se plângea. Era veselă. Însă, de-abia am scos câteva cuvinte de la ea despre ceea ce avea să se întample a doua zi. Era interesată doar de noi, de viaţa noastră. Aici am înţeles că era vorba de dragoste. Nu o interesa persona ei deloc. Am plecat. Am plecat cu speranţa că mama mea nu are nimic. Că totul era doar o alarmă falsă. A doua zi asteptam un telefon. Spre surprinderea mea, pe la ora 11 mă sună mama. Imi spune că în urma analizelor amănunţite, nu s-a depistat a fi cancer şi nici nu are nevoie de operaţie. La ora 13, urmă să o trimită acasă, doar cu un regim alimentar puţin mai strict.

Dragii mei, sunt multe necazuri şi nevoi care ne înconjoară. Nu poţi dormi noaptea de gândurile tale. Şi ştim fiecare dintre noi ce gânduri ne umplu mintea. Nu va plângeţi, fiţi veseli, zâmbiţi. A dărui zâmbetul tău într-o astfel de lume este o dovadă a iubirii. Toate lucrurile făcute cu inima curată sunt gesturi de iubire. Treceţi de tot ceea ce vi se pare nedrept. Trebuie să iubiţi şi tot restul va fi uşor. Curaj, vă spun! Trăiţi speranţa. De obicei, când încep dificultăţile, oamenii reacţionează. Devin agresivi sau plini de teamă. Nu trebuie să fim agresivi, nici plini de teamă, ci trebuie să ne sporim speranţa. Noi trebuie să fim gata să murim, dar nu să murim în orice mod, ci să murim iubind.

Cineva m-a întrebat astăzi, dintre credinţă, speranţă şi iubire, care este mai mare? Evident că iubirea. Numai că nu ai cum să ajungi la ea, fără credinţă. Credinta este activă. Activează în tine energii latente, creează mediul înconjurator. Îţi deschide ochii ca să vezi ce înseamnă puterea celui de sus. Abia apoi începi să te îndragosteşti. Însă până la iubire mai sunt multe trepte de urcat. Aşadar, dragii mei, întâlnirea noastră să fie cu iubirea şi nu vom avea suferinţe în suflet.

E ceea ce înţelege inima.

Read Full Post »

Older Posts »