Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘dragoste’

Scânteia din iubire

Câteodată suntem la o răscruce de drumuri. Nu știm în ce direcție să mergem, nu mai știm cine suntem și nu știm spre ce ne îndreptăm. Avem atâtea gânduri care ne fură și ne trezim la un moment dat câutând visul care să dea lumina ochilor, adevar și pace inimii. Vrem o pauză care să ne facă bine sau o a doua șansă. Dar ne este greu la sfârșitul zilei să privim în urmă și să zâmbim. Temerile ne înconjoară, și mintea ne duce duce tot mai departe, iar inima rămane aproape goală. Avem multe tristeți, nemulțumiri și frici, iar acestea ne pot distruge multe planuri. Suntem ca și oile, care mai degrabă au tendința de a se lua una după cealaltă, fără măcar să știe sau să se întrebe încotro se îndreapta acestea. Și trăim sub protecția celorlalți. Asta e ceea ce facem mai toată viața noastră. Ceea ce uităm dragii mei, e faptul că uităm cine suntem și ce ne face cu adevărat fericiți.
Să știți că momentul prezent nu apare niciodată de două ori. Trăim vreurile care le trăim. Însă a trăi aici și acum înseamnă să știm să fim receptivi la viața, la absolut orice ține de ea, așa cum e ea. Oamenii care nu trăiesc aici și acum pot fi recunoscuți dintr-o privire. Sunt cei care nu acceptă niciodată ceva neasteptat, sunt cei care nu se bucură de nimeni si nimic. Dar până la urmă ei sunt cei care ramân mereu în urmă cu ceea ce se întamplă, fiind preocupați să retrăiască evenimentul de dinainte.
Cum ar fi să părăsim ideea „ce bine ar fi fost dacă” sau “ce vremuri bune am trăit” sau „de-aș avea” sau … Cum ar fi să trăim iubind și să iubim trăind? Cum ar fi dacă am arunca gunoaiele regretelor și am participa din plin la viață? Și mai mult, cum ar fi să uităm și să renunțăm a da vina pe trecut, pentru că el nu are nici o legatură cu prezentul nostru? Cum ar fi să trăim prezentul nostru în fiecare clipă? Doar atunci, nu va mai exista în sufletul nostru loc pentru trecut.
Uneori este nevoie de mult timp pentru a prețui cu adevărat viața, pentru a o iubii pe deplin. Și cu siguranță, vreme îndelungată, ea pare multora un fel de suferințe, care, până la urmă, nu fac decât să îi epuizeze definitiv. Ba, mai mulți oameni o consideră crudă si neîndurătoare și îi acceptă cu greu nedreptățile.
Dar, din când în când, avem parte și de câte o mică bucurie care capată o strălucire aparte. Când ne place marea zbuciumată sau un răsărit de soare sau măreția vreunui cal desavrsit, îndrăgim chiar viața. Viața a carei prezență se face simțită până și în mirosul fin al unui trandafir alb. Iar în fața acestor frumuseți, ne deschidem ochii inimii și spunem cu adevărat că viața e frumoasă, surprinzatoare și plină de farmec. Iar din acel moment devenim conștienți că aceasta este iubirea care se află în noi, și care ne face inima să tresalte de fericire. Toate temerile și problemele noastre sunt fără rost, pentru că, în noi, ne dăm seama dintr-o dată că și viața ne iubește așa cum suntem. Și aceasta este prima noastră poveste adevarată de iubire și cea mai mare dintre toate.
Dragii mei, soarta noastră, a fiecăruia dintre noi este în toată creația. Lumea se unește în speranță și pace, căci pentru aceea ne rugăm și pentru aceea speram. Sperăm, pentru că în adâncul inimi noastre, oricât ar fi de mică, se află o scânteie, o scânteie magică. O scântie magica a unei iubiri. O scânteie magică a unui vis care te înconjoară. Acea scânteie te face să zâmbești dincolo de lacrimi, acea scanteie te face sa visezi dincolo de vis. Oriunde vei fi, ea va sta cu tine, în fiecare bătaie a inimii tale.

Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca la el. – Michelangelo Buonarotti

 

Read Full Post »

Ţi-ai da viaţa pentru el?

“Căci nu există dragoste mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău!”
Oare ce-nseamnă acest verset? Să fim serioşi. Nimeni în ziua de azi nu-l ia ad-litteram! “A-ţi da viaţa” pentru cineva nu înseamnă neaparat să mori pentru el. Acum, această sintagmă este cu mult mai complexă. Pentru oamenii zilelor noastre, timpul este extrem de important, dacă nu chiar cel mai important! Părinţii nu mai au timp pentru copiii lor, tinerii nu mai au timp pentru bunici, soţii pentru soţiile lor, angajatorii pentru problemele subalternilor.
O altă problemă la fel de importantă este propriul nostru egoism. Nu mai sărim în ajutorul aproapelui nostru, pentru că suntem prea egoişti pentru a renunţa la micile noastre plăceri sau tabieturi. Nu suntem dispuşi nici să renunţăm la confortul personal pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi.
Şi în tot vârtejul lumii moderne, prinşi în cursa pentru un loc de muncă mai bun, o vacanţă exotică, întălnirile cu prietenii prin cluburi, cine mai are timp pentru cel de langă el sau pentru un suflet aflat în necaz? Dar când vine vorba de un nou suflet care aşteaptă să intre în lumea noastră şi în viaţa noastră…?
Da, mă refer aici la un copil înca nenăscut. Suntem dispuşi să-l acceptăm în viaţa noastră? Renunţăm la timpul nostru, atât de preţios, pentru a-l dedica lui? Renunţăm şi la puţinul confort personal pe care-l mai avem în favoarea lui? Renunţăm la micile tabieturi zilnice care ne aduc bucurie, doar pentru el? Renunţăm la tot ce înseamnă viaţa noastră, pentru a avea el VIAŢĂ?
Nu ştiu câţi dintre noi ar raspunde cu “da” la aceste întrebări?

Un copil mergea alături de mama sa. Mergând, vede un curcubeu pe o pată de ulei, vede o frunză, pătată, plină de nervuri, vede un cer acoperit de nori, un câine simpatic, o pisică dornică de mângâiere, un camion huruind, o păsărică ciripind.
Tu, ai văzut ceva?

Dragii mei, în lumea de azi, atât de plină de egoism, să încercăm să aducem puţin altruism prin comportarea noastră faţă de ceilalţi. În această lume a plăcerilor globalizate de consum şi standardizate de televiziuni, în această lume plină de ură şi resentimente, să aducem puţină iubire şi iertare prin copiii noştri. Ei care sunt singurii capabili să iubească şi să ierte necondiţionat! Să renunţăm câte puţin la timpul nostru şi implicit la viaţa noastră, pentru a le face lor viaţa mai bună, mai frumoasă!

TU ŢI-AI DA VIAŢA PENTRU EL?

Read Full Post »

Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor. Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?!
Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.
Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.
Trece şi ziua atât de mult aşteptată, trece şi luna de miere, care din motive financiare a durat numai o săptămână, iar viaţa îşi reia rutina sa, atât de apăsătoare: servici, casă, facturi, rate, mâncare, curăţenie, servici…
Dar iată că într-o zi rutina este sparta de un lucru atât de mic, dar totusi atât de important: două liniuţe pe testul de sarcină: juniorul este pe drum! Lucrul acesta aduce putina bucurie în viaţa celor doi, iar ea începe cu entuziasm pregătirile pentru venirea pe lume a celui mic, acelaşi entuziasm cu care pregătea nunta în urmă cu un an.
Şi copilaşul soseşte, dar în loc să aducă bucurie şi lumină în casă, aduce altă rutină apăsătoare: nopţi nedormite, haine nespălate, vase murdare şi, mai grav decât toate la un loc, certurile şi tensiunea create de acestea.
Tatăl se “ascunde” în munca sa, făcând ore suplimentare la servici, plătite sau nu, dar asta nu mai contează; decât plânsul celui mic şi scutecele de rigoare, mai bine puţină muncă voluntară în favoarea companiei; şi mai apoi la o bere cu băieţii, că vorbă aia, omul trebuie să se relaxeze după atâta muncă!
Mama nu are acest lux şi rămâne pe baricade în aceeaşi rutina apăsătoare: copii, mâncare, curat, cumparaturi, spălat, călcăt.
Anii trec, juniorul familiei mai primeşte un frăţior şi o surioară; nervii mamei sunt întinşi la maxim, răbdarea ajunge la capăt, în timp ce tatal s-a obişnuit perfect cu programul prelungit de la servici şi berea de după. Rudele ei o compătimesc că “le face pe toate singură, săraca”; rudele lui i plâng de milă “săracul cât munceşte pentru familie şi nu-l apreciază nimeni!”
Toate până într-o zi, când mama se hotărăşte că rolurile se pot şi inversa; copiii au ajuns acum la vârsta grădiniţei, iar ea-şi găseste un loc de muncă bine plătit şi cu programul pe măsură: de la 9 la 18, cu ore suplimentare până la 20-21. Tatăl nu are ce comenta în faţa schimbării: salarul mamei, deosebit de generos, contribuie suficient de mult la bugetul familiei pentru a acoperi toate ratele, facturile şi cheltuielile lunare. Iată că el descoperă acum pe pielea lui ce înseamnă “să stai acasă şi să nu faci nimic”, cum adesea îi reproşa el soţiei. Aproape că îi pare rău de comportamentul lui anterior, de atitudinea faţa de copii şi soţie.
Într-o seară, cănd linistea domneşte în casă, copiii dorm, iar cei doi stau la un pahar de vin pe terasa plină de flori, pe care ea o amenajase cu atată dragoste, cu ani în urmă, pe când stătea acasă “şi nu făcea nimic”. Pe el îl chinuie o întrebare, de mai bine de 2 luni de zile, de cand ea s-a angajat. Acum pare momentul potrivit pentru niste răspunsuri.
– Spune-mi, cum ai rezistat atâţia ani, singură?
Răspunsul vine calm, dintr-o inimă din care se revărsa iubirea:
– Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!
Ochii se umplu de lacrimi, inima se topeşte încet-încet de iubire. Cei doi se regasesc într-o îmbrăţisare demult uitată; şi rămân aşa minute în şir, depănând apoi amintiri dragi, de la nuntă, din luna de miere, din “zilele bune”.
Dragii mei, dragostea merita orice sacrificiu! Când partenerul tău nu mai are puterea necesara, fii tu cel care rabdă totul, îndură totul, iubeşte totul! Există iubiri ce se sting ca lampa rămasă fără ulei, există iubiri care seacă ca şi atunci când ploaia s-a oprit. Iubirea, dragostea, nu este o alegere neparat raţională ci mai degrabă consimţirea de a fi prezent pentru cel de lângă tine, pentru cel pe care îl iubesti. Nu contează cât de mult timp am fost mărginiţi de limitele ignorantei noastre. Dacă intrăm într-o cameră întunecată şi aprindem lumina, nu contează dacă acea cameră a stat în întuneric o zi, sau o săptamână, sau zece mii de ani – aprindem lumina şi întunericul dispare. Odată ce am întrevăzut capacitatea noastră de a iubi şi a fi fericiţi…lumina s-a aprins.

Avem parte de iubire atâta timp cât aparţinem necondiţionat unii altora.

Read Full Post »

Nu pot trăi fără iubire

De câte ori aţi spus: Te iubesc! – şi nu aţi primit nici un răspuns…

Sunt momente în care crezi în iubire. Te încrezi întru totul în omul pe care-l iubeşti şi, acum, vă copleşeşte cea mai mare dezamăgire. Oare la cine să cer ajutor? Rudele, prietenii mei sunt neputincioşi: sfaturile, intervenţiile lor nu folosesc la nimic, ba chiar unii fac din eşecul meu prilej de a-mi da lecţii. Mai putem reface firul iubirii noastre cu mai multă maturitate şi înţelepciune?!

Vă aduceţi aminte de primii ghiocei? Vă aduceţi aminte de primele raze de soare care trezesc întreaga natură la viaţă? Vă aduceţi aminte de primii boboci de raţă care aleargă după mămica lor? Suntem mult prea obosiţi să ne mai aducem aminte de aşa ceva. Suntem mult prea îndoctrinaţi ca să mai simţim ceva. Suntem mult prea stresaţi ca să ne mai găndim că există aşa ceva. Trăim cu gândul că iubim, dar, de fapt, zi de zi ne rănim tot mai mult şi astfel viaţa trece pe langă noi pentru că nu ştim să iubim.

“Cand iubeşti trăieşti, în rest…doar exişti.”

DA, firul iubirii îl putem reface oricand, îl putem trezi la viaţă. El nu a plecat, există în inimile noastre împietrite. Trebuie doar să-i dăm voie să iasa la suprafaţă. Ne dă puterea să ne iubim unul pe celalalt, salvează o prietenie, o familie, întoarce neliniştea şi ura spre pace. Nici nu ştiţi ce important este să conştientizăm iubirea.

Iubiţi iubirea dragii mei prieteni, iubiţi dragostea maternă. Aceasta este condiţia pentru viaţă. Această iubire este activă şi este necesară pentru naşterea altei vieţii. Fără această dragoste viaţa nu poate începe, nici continua să existe. Această este iubirea daruită necondiţionat. Este cea care poate reface legatura de dragoste dintre voi. Nu încercaţi să vă închideţi în voi şi să nu spuneţi nimanui nimic. Ceilalţi, sunt în pericol de a interpreta aceasta tăcere într-un mod negativ. Puneţi accent pe comunicarea sinceră, pe nevoia de a vorbi liber cu acea persoană cu care ai anumite dificultăţi sau neînţelegeri. Dăruiţi-vă iubirea prin simpul mod necondiţionat – acela de a spune: Te Iubesc!… fără a aştepta un raspuns.

Făra iubire am înceta să mai fim oameni.

Read Full Post »