Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fericire’

Aş fugi în lume…

Aş fugi în lume. Dar unde? Ce ar putea lumea să îmi ofere? Ce pot eu să ofer lumi în care încerc să fug? Eu totuşi vreau să rămân. Să văd cum se termină.

Am început un nou an. Un an în care vrem mai mult. Însă vrând mai mult nu înseamnă că vrem să fim mai buni sau se ne schimbăm. Unii oameni, întradevăr, se schimbă, însă fără să aducă lumina şi căldură cu ei, ci împietrire, înstrăinare, sau alte sentimente care nu-i reprezintă. Dar dincolo de toate acestea, cineva ne cheamă să ne iubim unii pe alţii aşa cum el ne iubeşte. Şi, totuşi, ce oferim în schimb? Nimic. Ne întoarcem de unde am plecat. Avem doar iluziile noastre cu care ne hrănim şi în care ne creăm o lume mai bună.
De multe ori avem tendinţa de a fugi. Să fugim într-o lume unde doar noi suntem. Să ne îndepărtăm de semeni, de societate şi să trăim undeva singuri, pentru tot restul vieţii sau măcar pentru o perioadă. Însă ştim prea bine că nu am rezista mult. Pentru că, în pofida acestor lucruri avem nevoie unii de ceilalţi. Suntem făcuţi să trăim împreună, deşi uneori realitatea ne-ar putea lasă uneori să credem contrariul. Relaţiile noastre cu ceilalţi, precum şi relaţia noastră cu lumea de dincolo, oricum am înţelege această lume, are nevoie de existenţa unei vieţi interioare. Când ne vom da seamă că suntem şi alceva decât un trup, că avem şi un suflet de hrănit, vom putea începe să sperăm că vom trăi o viaţă într-adevăr bogată.

 
Fiecare dintre noi are dreptul să fie fericit şi să fie iubit. Această viaţă pe care adesea o împiedicăm să se manifeste, este bogată în învăţăminte şi în mesaje, în puncte de reper care ne pot ghida spre interiorul nostru. Mergând dincolo de viaţă noastră fizică, găsim de fapt lumea în care vroiam să fugim, dar nu ştiam unde. Fiecare îşi găseşte calea spre această lume aşa cum crede de cuviinţă şi fiecare are de câştigat de pe urmă acesteia în felul sau. Dar pentru că să găsim această lume, trebuie puţină linişte. Iar momentele de linişte pe care ni le acordăm, ne oferă întotdeuna o noua percepţia aspura situaţiilor prin care trecem. Aceste momente ne dau ocazia să deveinim mult mai conştienţi de neînsemnatatea noastră în raport cu universul, dar şi de însemnătatea noastră în raport cu cei de lângă noi. Această comunicare cu infinitul ne face cuprinşi de tot pentru o clipă. Este darul iubirii depiline, pe care lumea nu ţi-l poate lua si darul pe care lumea nu ţi-l poate da.
Dragii mei, lumea în care vrem noi să fugim nu trebuie căutată. Ea există în noi. Fericirea, iubirea, există în măsură în care le dăruim.

Lumea la care visam este lumea pe care o dăruim.

Read Full Post »

Pentru mulți dintre noi fericirea este o chestiune de atitudine. Iar atitudinea pe care o alegem față de viață influentează în mod direct efectul pe care îl au lucrurile asupra noastră. Credem că nu putem schimba această stare care ne cuprinde fără voia noastră, însă adesea acest lucru se întamplă numai pentru că nu am încercat nicioadata să o schimbam. De ce? Pentru că uitam ce ne face cu adevarați fericiți.
Am primit pe e-mail un articol a unei mămici cu adevărat fericită. A unei mămici care reușeste să își trăiască viața cu mare plăcere, care nu stă niciodată și care trece cu vigoare peste piedicile care apar în drum. Dincolo de toate acestea, ea au știut să își păstreze un suflet și o inima de copil. Știa că acolo unde este comoara sa, acolo este și inima sa.

COPIII- FERICIREA DIN INIMA MEA

 Timpuri noi, oameni noi. În aceste timpuri pe care le trăim am impresia că toate principiile şi valorile după care ne ghidăm s-au schimbat complet. Mândria, orgoliul, invidia şi banii sunt primordiale. Puţini sunt cei care caută să întindă o mână de ajutor, să trăiască în armonie, iubire şi fericire.
Nu știu dacă pot vorbi despre fericire, pentru că este un termen al cărui sens nu cred că îl voi înţelege, pe deplin, niciodată. De ce afirm acest lucru? Poate pentru simplul fapt că în viaţa mea, de câte ori am avut impresia că “am prins fericirea “, aceasta mi-a scăpat printre degete.
Şi …totuşi…sunt convinsă că în orice fiinţă, există, acolo undeva, în cel mai ascuns colţişor al minţii şi inimii său dorinţa, necesitatea de a fi fericită. Sunt conştientă că fericirea deplină este foarte greu de obţinut. Dar dacă vrei cu adevărat ceva în viaţă, atunci cu siguranţă vei reuşi. Fericirea este legată incontestabil de iubire.
Fericirea a venit pentru mine într-o dimineaţă de ianuarie, în care crengile copacilor băteau puternic în geam sub povara viscolului deslănţuit. Ningea, ningea cu fulgi mari, pufoşi şi reci. Dar încăperea unde mă aflam era inundată de o căldură imensă. Ştiţi de ce? Pentru că acolo se pregătea să vină pe lume o minune, un înger care avea să-mi dăruiască, prin prezenţa ei pe această lume, fericirea.
Am simţit că plutesc pe tărâmul fericirii când un mic sărut al meu aşternut pe obrăjorul cald şi catifelat a umplut acea fiinţă proaspăt venită pe această lume de o stare de linişte şi pace. Prin acel sărut dăruit din adâncul inimii i-am spus că voi fi alături de ea în orice clipă a vieţii ei, că mai presus de orice de acum înainte va fi ea.E raza mea de soare, lumina după care viaţa mea îşi urmează cursul.
Sunt cu adevărat fericită, în momentul în care doi ochişori negri ca mura coaptă mă privesc şi pot vedea în ei o lumină pură, o bucurie fără margini, când pe buze i se aşterne cel mai frumos şi mai cald zâmbet, mă îmbrăţişează şi îmi spune din toată inimioara ei cel mai sincer TE IUBESC! În aceste clipe simt adierea unui înger, simt că o ploaie de stele se revarsă asupra mea.

Fericirea pentru mine sunt copiii. Sunt nişte îngeri veniţi pe pământ pentru a-mi umple inima de bucurie şi sufletul de fericire. Fiecare zâmbet răsărit pe chipul lor angelic înseamnă încă un strop adăugat în pocalul fericirii.
Când în jurul meu răsună glasurile lor cristaline, mă transpun într-o altă lume, în „lumea copiilor”, acea lume minunată în care predomină veselia, iubirea şi fericirea. Zâmbetele lor alungă de la mine orice urmă de tristeţe. Trăiesc alături de ei parcă într-o lume de poveste, o lume cu prinţi şi prinţese, o lume în care întotdeauna binele învinge răul.
Când întâiul copil a râs pentru prima dată, râsul lui s-a spart într-o mie de zâmbete care au zburat, au zburat şi au zburdat în aer până când s-au născut zânele şi asta a fost începutul lor. De atunci şi până azi, când un prunc se naşte, primul râset i se transformă într-o zâna. Aşa că trebuie că există câte o zâna pentru fiecare băieţel sau fetiţă…”
(Peter Pan-J.M Barrie)

Read Full Post »

 A fost odată un bebeluş încă nenăscut. Acesta fusese conceput cu 40 de săptămâni în urmă şi trăia de atunci în pântecele mamei sale. El se simţea bine în acel loc minunat şi creştea în fiecare zi din ce în ce mai mare. Vorbea zilnic cu Dumnezeu şi învăţa foarte multe lucruri de la El. Trăia, parcă, într-un balon plin cu apă înăuntrul unei fiinţe vii. Într-o bună zi, el a simţit că balonul de apă în care locuia s-a spart, iar apa care îi oferise confort în tot acest timp, a început să se reverse. S-a speriat atunci foarte tare, aşa că l-a întrebat imediat pe Dumnezeu:

– Doamne, spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu mine?
– A sosit vremea, fiule, să te trimit pe pământ, i-a răspuns Dumnezeu.
– Vai, Doamne! a spus atunci bebeluşul, spune-mi, te rog, cum mă voi descurca acolo,fiind atât de mic şi neajutorat?
Dumnezeu i-a răspuns:
– Tu nu ai de ce să te temi, fiule. Dintre toţi îngerii care trăiesc pe pământ, Eu am ales unul pentru tine. Acest înger te va aştepta şi va avea grijă de tine.
– Dar, oare, mă voi descurca acolo, Doamne? Aici în Rai cu Tine, eu nu făceam nimic altceva decât să cânt şi să zâmbesc, iar acest lucru era destul pentru a fi fericit.
– De acum înainte, o să-ţi fie şi mai bine, a continuat Dumnezeu. Îngerul tău va cânta pentru tine, iar tu vei zâmbi în fiecare zi şi vei simţi iubirea îngerului tău. Vei vedea că
aceste lucruri te vor face şi mai fericit.
– Cum voi putea înţelege când oamenii vor vorbi cu mine, dacă nu ştiu limba pe care o vorbesc ei?
– Să nu-ţi fie frică, fiule. Îngerul tău de pe pământ îţi va spune cele mai frumoase şi mai dulci cuvinte pe care le vei auzi vreodată. Cu multă răbdare şi grijă, îngerul tău te va învăţa să vorbeşti.

– Spune-mi, te rog, Doamne, ce trebuie să fac când voi dori să vorbesc cu tine?
– Îngerul tău îţi va împreuna mâinile şi te va învăţa să te rogi.
– Am auzit că pe pământ sunt foarte mulţi oameni răi. Cine mă va proteja?
– Îngerul tău te va apăra, chiar dacă acest lucru va însemna să-şi rişte viaţa.
– Dar eu voi fi întotdeauna supărat pentru că nu Te voi mai putea vedea.
– Îngerul tău îţi va vorbi întotdeauna de Mine şi te va învăţa felul prin care tu vei veni la Mine, cu toate că Eu voi fi întotdeauna în preajma ta.
În acel moment a fost o linişte deplină în Rai. Vocile de pe pământ începeau să se audă din ce în ce mai tare. Simţind aceste lucruri, micuţul a întrebat atunci în grabă, dar
cu o voce blândă:
– Oh, Doamne! Dacă a venit vremea să plec acum de lângă Tine, Te rog, să-mi spui numele îngerului meu!
– Numele îngerului tău nu are nicio importanţă, dar tu vei numi acest înger… MAMI!

Read Full Post »

Într-o lume în derivă, lipsită din ce în ce mai mult de repere morale şi marcată de ură şi invidie, este necesară o permanentă redeşteptare şi trezire a virtuţilor şi a spiritului creştinesc.
Sunt multe locuri binecuvantate pe acest pământ. Locuri unde se simte cu adevărat iubirea lui Dumnezeu. Un asemenea loc este Medjugorje, un sat din Bosnia-Herţegovina, unde oameni se ostenesc să ajungă pentru a se ruga şi a trăi în bogaţia iubirii divine. Un loc unde cu adevarat cunoşti bucuria, fericirea şi iubirea. Însă şi un loc unde primeşti o lecţie despre marea iubire: ea nu poate fi întreagă dacă nu este împărtăşită.
Într-adevăr nu e un lucru uşor să-i convingi pe oameni să fie fericiţi. Nu e un lucru uşor să-i convingi pe oameni să iubească cu o altfel de iubire decât cu cea cu care au fost învăţaţi. Oricât ar părea de ciudat, acesta este adevărul. Când începi să iubeşti, când începi să simţi că iubeşti, te ia cu ameţeală. Se deschid prăpăstii dar apar orizonturi nesfârşite, o întreagă fiinţă iese la lumină, te descoperi capabil de o generozitate nebanuită, de o incredibilă capacitate de a te dărui. Să te îndrăgosteşti este ceva, să mergi pe drumul iubirii este alceva. Iubirea se învaţă, oricât de ciudat ar putea părea. Iar acest loc pot să spun că este şcoala iubirii.
Aici înveţi că a iubi înseamnă a te dărui, dar dincolo de ceea ce simţi, dincolo de prospeţimea sensibilităţii şi de pasiune. A iubi nu înseamnă a trai mai întâi elanuri impetuoase, stări extatice, pasiuni nebune, chiar dacă pot apărea şi din acestea. Există multe legi şi descrieri a iubirii, dar există şi adevăruri dincolo de legi.
A fi în iubire înseamnă a fi în Dumnezeu.

Iubirea spune:  Cunosc mizeria ta, lupta şi suferinţele sufletului tău, deficienţele şi infirmităţile trupului tău; cunosc laşitatea ta, păcatele tale şi totuşi îţi spun iubeşte-mă aşa cum eşti.
Dacă aştepţi să fi înger pentru a te dărui dragostei, nu mă vei iubi niciodată. Chiar dacă eşti în îndeplinirea datoriei şi practicarea virtuţii, dacă vei cadea des în acele greşeli pe care ai vrea să nu le faci niciodată, nu îţi voi îngădui să nu mă iubeşti. Îubeşte-mă aşa cum eşti.
În orice împrejurare sau situatie vei fi, favorabilă sau nefavorabilă, în încredere sau neîncredere, iubeşte-mă aşa cum eşti…Vreau dragostea sărmană a inimii tale; dacă aştepti să fii desăvârşit pentru a mă iubi, atunci nu mă vei iubi niciodată.
Nu voi putea, oare, face Eu din orice graunte un serafim, în care să radieze puritatea, nobleţea şi dragostea? Nu sunt Eu oare Atotputernicul? Şi dacă îmi place sa-i las în nulitate pe cei care sunt minunaţi şi prefer săracăcioasa dragoste a inimii tale, nu sunt oare Eu stapânul dragostei Mele?
Fiul Meu, lasă-mă să te iubesc. Vreau inima ta. Bineînteles vreau cu timpul sa te transform, dar pentru moment te iubesc aşa cum eşti…şi doresc ca si tu sa faci acelaşi lucru; Eu vreau să văd cum se ridică dragostea din cele mai ascunse unghere ale sărăciei şi mizeriei tale. Iubesc în tine şi slabiciunea ta, iubesc dragostea săracilor şi a celor în mizerie; doresc de la ei continuu cuvintele: Isuse, te iubesc.
Vreau ca aceste cuvinte să fie unicul cântec al inimii tale. Nu am nevoie nici de ştiinţa ta, nici de talentul tău. Un singur lucru mă interesează: sa te văd ca lucrezi cu dragoste.
Nu virtuţile tale sunt cele care le doresc; eşti atât de slab încât Eu voi alimenta propria ta dragoste; nu te preocupa de aceasta. Ai fi putut să te dăruieşti pentru lucruri mult mai mari; voi lua pentru Mine puţinul pe care îl ai… pentru ca te-am creat pentru dragoste.
Nu lărgi mizeria ta; daca tu ai cunoaste perfect săracia ta, ai muri de durere. Ceea ce mi-ar îndurera Inima este să te vad că te îndoieşti de mine şi că îţi lipseste încrederea în Mine.
Vreau ca tu să te gândeşti la Mine în orice ora din zi şi din noapte; vreau ca tu să faci şi faptele cele mai neînsemnate din dragoste. Contez pe tine că-mi vei da veselie.
Nu te preocupa ca nu ai virtuţi; am să ţi le dau pe ale Mele. Când va trebui să suferi îţi voi da puterea Mea. Mi-ai dat dragostea, am să-ţi dau să ştii să iubeşti dincolo decât tu poţi visa… Dar aminteşte-ţi… iubeşte-mă aşa cum eşti.
Orice s-ar întampla, nu aştepta să fi sfânt pentru a fi sincer în dragoste, aşa nu mă vei iubi niciodată…
(Mons. Lebrun)

Dragii mei, fiecare am fost creaţi ca să fim şi să îndeplinim o misiune pentru care nimeni altul nu a fost creat. În planul iubirii, în lumea lui Dumnezeu fiecare dintre noi ocupă un loc special pe care nimeni altul nu îl are. Puţin contează dacă sunt bogat sau sărac, dispreţuit sau respectat de oameni. Suntem unici şi avem o viaţă unică in iubirea iubirii. Chiar dacă eu nu îmi dau seama de asta, chiar daca nu Îl slujesc comform chemării mele, Îi sunt tot atât de necesar cât un înger al său. De ce? Pentru că iubirea ne iubeşte aşa cum suntem.

Secretul raiului… este iubirea necondiţionată.

Read Full Post »

Fericirea în iubire

Eşti fericit? Eşti fericită? Sunteţi fericiţi?

Haideţi să începem cu cei mici. Şi să-i întrebăm ce-i face cu adevarăt fericiţi.

Eu sunt fericit când primesc cadouri, când mă joc cu căţelul. Eu sunt fericit când tata ajunge acasa mai repede şi se joacă cu mine. Eu sunt fericită când îi schimb rochiţa cea veche a papuşii mele şi când mama mă lasă să mănânc îngheţată.

Haideţi să-i întrebăm pe adolescenţi. Deşi răspund foarte greu.

Da, păi ce să zic…?! Mi-e ruşine… Când m-am plimbat prima data în parc, când simţeam fiori în stomac şi nu ştiam de ce. Am fost fericită.  Eu…, hai că nu pot să răspund. Ştii tu… când… eram cu cineva… şi era la mine în braţe.  Am fost fericită… Poate chiar zburam de fericire, când mi-a spus cineva pentru prima dată că ma iubeşte.

Pe cei maturi…

Am fost fericit, când m-am simţit iubit. Am fost fericit, când mi-a spus… DA!… Când am ţinut în mână doua picioruşe şi am privit ochişori bebelaşului meu. Eu…, clar…, când m-am angajat la compania aia mare. Clar! Cel mai fericit şi apreciat om! Să vezi ce maşina îmi iau! Mă, ce să îti spun ? Poate cea mai mare fericire a fost când am plecat de la soacră şi am reuşit să stăm la casa noastră.

Pe cei mai în vârstă.

Am fost cu adevarat fericit, când mi-am văzut copiii la casele lor, aranjaţi, şi fiecare cu o slujbă bună. Am fost fericit, când soţia mea s-a întors acasă din spital, deşi medici nu îi dadeau nici o şansă. Am fost fericit, când, în sfârşit, după atâtea probleme, prin care am trecut prin viaţă, am reuşit să îmi îndeplinesc visul meu, acela de a putea călători unde îmi doream demult. Cea mai mare fericire o am atunci când ştiu că sunt sănătos, că am pe cineva lângă mine si mă pot bucura de viaţă în fiecare zi.

Eu nu pot să zic că am fost fericit. Da, au fost momente de “fericire”. Însă pot să zic ca sunt –  sau cel puţin aşa mă simt –  mai mult trist decât fericit. Trist, pentru că nu am făcut nimic cu viaţa mea. Sunt doar eu. Şi am fost doar eu prins mereu în cuşca de zi cu zi, neştiind unde să fiu sau unde ar fi trebuit să fiu.

Nu există o reţetă clasică a fericirii pe care ştiind că o urmezi ca atare vei putea să fi fericit pentru totdeauna. Reţelele fericiri diferă de la unu la celălalt . Însă, pentru cei veşnic îndrăgostiţi, am o reţetă foarte dulce.

Ingredientele principale: doi îndrăgostiţi, o cană plină de iubire şi o cană plină de pasiune. Pentru umplutură vom folosi urmatoarele: încredere, imaginaţie, senzualitate, mângâieri şi săruturi… Şi lista o las pe voi să o continuaţi. Iar dacă înlocuiţi ingredientele de mai sus cu ingrediente dulci, vedeţi aici ce-ar putea rezulta.

În relaţiile noastre, în prieteniile pe care le legăm descoperim la un moment dat că îi dezamăgim pe ceilalţi care, la rândul lor, ne dezamăgesc şi ei. Nu vă faceţi probleme că pierdeţi sau credeţi ca îi veţi pierde. Toate aceste vin din însăşi condiţia umană.  Dar nu acesta e marele secret. Nu de aici vine fericirea, ci din faptul că ni se dă posibilitatea să practicăm iubirea, să fim părtaşi la iubirea şi la drumul celorlaţi. Dacă unele vieţi formează un adevărat cerc perfect, altele iau forme pe care nu le putem prevede sau înţelege.  Fiecare viaţă o afectează pe cealaltă, iar acesta o afectează pe urmatoarea…

Dragii mei, doar iubirea liberă, detaşată, împăcată , fără ataşamente maladive, exultând de sănătate şi spontaneitate, aceea te face părtaşul iubirii şi adevaratei fericiri.  Atunci iubirea devine starea noastră conaturală, spontană, şi prima noastră natură. Lumea e plină de poveşti  şi de reţete de succes despre ce ar trebui să faci ca să fii fericit. Dar toate poveştile sunt toate una. Povestea unei iubiri.

Fericirea în iubire e iubirea însăşi.

Read Full Post »

Trandafirul albastru

În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări şi ţări. Cel mai mult îi placea să se plimbe prin grădinile împărăteşti şi să se ocupe ea însăşi de multitudinea de flori. Desigur că şi grădinarii curţii împărăteşti aveau grija de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colţ al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile şi mărimile.
Într-o dimineaţă răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toţi sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul ţării. Toţi erau foarte îngrijoraţi că împăratul nu are un fiu sau un nepot moştenitor. Aşa că hotărâră cu toţii că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moştenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prinţesa fu de acord cu o casatorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soţ îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

Zis şi făcut. Sfetnicii împăratului au dat sfoară-n ţara şi în câteva zile au început să se perinde pe la curtea împăratului fel de fel de pretendenţi pentru prinţesă, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, de viţă nobilă sau simpli ţărani. Primul dintre ei i-a adus un trandafir minunat, din safire şi smaralde, de un albastru transparent, de-ţi lua ochii. Prinţesa însă îl luă, îl admiră şi î-l înapoie tânărului spunându-i simplu: „Acesta este într-adevar un minunat trandafir albastru, dar nu miroase.”

Următorul i-a adus o sticluţă de cristal, albastră, plină cu parfum de trandafiri. Prinţesa o deschise, o mirosi şi-i spuse şi acestuia: „Într-adevar miroase minunat, ca o grădină plină de trandafiri şi este de un albastru minunat, însa nu are forma trandafirului, iar parfumul se va termina într-o zi şi atunci va fi doar o sticluţă goală.”

Tânărul următor era ceva mai şmecher decât cei dinaintea lui şi-i dărui prinţesei un trandafir albastru din cel mai fin porţelan chinezesc, iar între petale a ascuns o sticluţă cu parfum de trandafiri, astfel că şi mirosea. I-l dădu şi aştepta răspunsul prinţesei, foarte mândru că el a reuşit. Ea îl lua, îl admiră şi pe-acesta şi-i spuse: „Acest trandafir este chiar încântător, culoarea este minunată, iar parfumul este îmbătător, dar acest trandafir nu se cere iubit şi îngrijit.”

Şi tot aşa. Se perindară mulţi pe la curtea împăratului, însă în van. Termenul de o lună se apropia de sfârşit. În ultima seară, prinţesa se plimba prin grădină, printre trandafirii ei. Deodată, la lumina lunii, ea îl observa pe grădinarul cel nou, pe care împăratul îl aduse ca s-o ajute pe prinţesă la mica ei grădină de trandafiri. Tinerii se priviră şi se îndragostesc pe loc unul de altul. Îşi petrecură toata noaptea împreună, sub clar de lună, printre trandafiri. Prinţesa îi spuse toată povestea cu căsătoria în grabă şi cu trandafirul albastru. Tânărul îi promise că a doua zi va veni la curte cu cel mai frumos trandafir albastru şi-i va cere mâna în faţa împăratului.

A doua zi cerul era senin, de-un albastru profund iar cireşii erau în floare. Toţi de la curtea împăratului se adunară însă în sala tronului ca să vada cu cine se va căsători prinţesa. Uşile grele se dădura la o parte şi intră tânărul grădinar. Când ajunse lângă prinţesă, îngenunche în faţa ei şi scoase de sub pelerină un minunat trandafir…..alb! În sala tronului se auzi un murmur de mirare. Atunci prinţesa lua trandafirul şi exclamă: „Ce frumos! Şi ce parfum încântator! Iar nuanţa aceasta de albastru e cea mai frumoasă pe care am vazut-o vreodată!”

Aşa este, dragii mei, pentru a întâlni adevărata iubire, plinatatea fericirii, trebuie să ne dorim o poveste de iubire cu viaţa. Trebuie să alegem bucuria, spontaneitatea, entuziasmul. Trebuie să alegem iubirea, să o inventăm, să o creăm, să fim răspunzători pentru ea. Nimeni nu ştie mai bine decât noi ce ne încântă. Nimeni altcineva nu este în măsură să ne aleagă destinul, pentru că, trebuie să o spunem, în cea mai mare parte noi suntem cei care ni-l alegem.
Ne putem asculta raţiunea, instinctele – dar până la urmă, nu ele sunt cele care acceptă alegerea şi pot asuma deciziile noastre.

 Doar ceea ce iubirea vă spune în inimă.

Read Full Post »

Pasărea cafenie

Avea sase ani când am vazut-o pentru prima data pe plajă, aproape de casa mea. Obişnuiam să merg pe această plajă de fiecare dată când simţeam că lumea se prabuşeşte peste mine. Atunci, ea construia un castel de nisip sau ceva asemănător, când a privit în sus, cu ochii albaştri, atât de albaştri ca marea.

“Bună”, mi-a zis. I-am răspuns cu un gest, fără să fiu prea interesată să încep o discuţie cu o fetiţă. “Construiesc”, zice ea. “Văd. Ei şi?”, i-am zis şi m-am descălţat. Deodată, o codobatură a trecut în zbor. “Fericirea!”, a strigat fetiţa. “Ce este?… ce?” “ Este Fericirea! Mămica mea spune că păsările cafenii (codobaturile) vin să ne aducă fericirea”. Pasărea a înconjurat puţin plaja. “ La revedere, fericire”, am şoptit ca pentru mine. “Bună ziua, durere!… mi-am zis. M-am întors şi am mers mai departe. Eram disperată. Viaţa îmi scapase cu totul de sub control. Dar fetiţa nu se lăsa… “Cum vă numiţi?”, m-a întrebat. “Ruth, i-am răspuns. Mă numesc Ruth Peterson”. “Eu sunt Wendy… Şi am şase ani” “Bună Wendy”, i-am răspuns. Şi cu zâmbetul ei de copil mi-a zis: “ Ce fermecătoare sunteţi!” În loc să continui să fiu tristă, am zâmbit şi eu şi am mers mai departe…” Râsul ei muzical îmi răsuna în urechi…” Să mai veniţi şi altă dată, doamnă Ruth, mi-a zis, şi vom mai avea o zi fericită”.

Soarele stralucea dimineaţa când m-am hotarât să-mi scot mâinile din apa murdară a curăţatului farfuriilor…” Am nevoie de o pasăre cafenie”, mi-am spus şi mi-am luat poşeta. Mă aştepta balsamul mereu schimbător al valurilor mării. M-am plimbat foarte încet, în ciuda brizei reci, încercând să-mi recapat liniştea de care aveam atâta nevoie. Uitasem de copilă şi am tresărit când a apărut. “Bună, doamnă Ruth, mi-a zis. Vrei să ne jucăm?” La ce te-ai gândit? Am întrebat-o pe un ton supărat. “Nu ştiu, spuneţi dumneavoastră”. ”Ce-ai zice să spunem glume?” Am întrebat-o sarcastic. Râsul ei molipsitor a răsunat din nou . Şi mi-a zis: “Nu ştiu să mă joc asta!”. ”Atunci doar ne plimbăm!”, i-am răspuns. Uitându-mă la ea, mi-am dat seama că avea chipul palid. “Unde locuieşti?”, am întrebat-o. “Pe aici”, a zis, arătându-mi un şir de case de vară, lucru destul de ciudat pentru vreme de iarnă. “La ce şcoală mergi?” “Nu merg la şcoală. Mămica zice că suntem în vacanţă”.

Şi a continuat cu discuţia ei de copil în timp ce ne plimbam pe plajă… cu gândul meu în altă parte. Iar când am plecat spre casa, wendy, mi-a zis că a fost o zi frumoasă. Simţindu-mă în mod surprinzator mai bine, am zâmbit în acelaşi timp cu ea. Trei săptamâni mai tarziu, am alergat pe plajă, cuprinsă aproape de panică. Nu aveam chef nici măcar să o salut pe Wendy. Mi s-a părut că o văd pe mama ei în uşa cabanei şi aproape că mi-am spus s-o ţină acolo pe fetiţă. “Dacă nu te superi, i-am spus când Wendy mi-a ieşit în cale, astăzi aş vrea sa fiu singură.” Eram extrem de palidă şi de-abia mai puteam respira. “De ce?, m-a întrebat. M-am enervat şi am ţipat la ea: “Pentru că mama mea a murit!” Şi imediat m-am gândit: “Doamne, de ce spun asta unui copil?” “Oh, a zis ea încet, atunci nu este o zi bună.” “Într-adevăr. Nici azi, nici ieri, nici alaltăeri, nici… Oh, pleacă de aici!”. “A durut?” “Cum adică… a durut?, am zis exasperată. A murit!… i-am zis brutal, fără să înţeleg bine de ce. Şi m-am închis în mine. Am plecat imediat.

Cam după o lună când am fost din nou pe plajă, ea nu era acolo. M-am simţit vinovată. Ruşinată am recunoscut în sinea mea că doream să o văd, aşa că după ce mi-am făcut plimbarea m-am dus până la casa ei şi am bătut la uşă. Mi-a deschis o femeie tânără, cu părul de culoarea mierii şi chipul desfigurat. “Buna ziua!, i-am zis. Numele meu este Ruth Peterson. Astăzi nu am vazut-o pe fata dumneavoastră şi mă întrabam unde este”. “Ah, da, doamnă Peterson, intraţi… Vă rog! Wendy vorbea mult despre dumneavoastră. Îmi pare rău că am lăsat-o să vă deranjeze atâta. Vă rog să acceptaţi scuzele mele, dacă v-a supărat.” “Nu, nu!…vă rog…! E o fetiţă încântătoare, i-am zis. Unde este?” “ Wendy?!… A murit săptămâna trecută, doamnă Peterson. Avea leucemie. Poate că nu v-a spus”.

Mută de uimire am căutat, pe bâjbâite, un scaun, în timp ce încercam să-mi recapăt respiraţia. “Ea iubea mult plaja asta, aşa că, atunci când ne-a rugat să venim, nu am putut să o refuzăm. Părea că-i merge mult mai bine aici. Şi avea parte de multe zile fericite…, cum le spunea ea. Dar, în ultimele săptămâni…A murit atât de repede…!” a spus mama ei cu vocea sfâşiată. A lăsat ceva pentru dumneavoastră… Dacă reuşesc să găsesc. Mă puteti aştepta puţin să caut?” Am făcut un gest automat de acceptare, în timp ce mintea mea căuta ceva. Orice. Ceva ce i-aş fi putut spune acestei tinere amabile. Mi-a dat un plic mâzgălit pe care apărea, îngroşat, D-na Ruth, cu scris de copil. În el era un desen cu carioca. O plajă galbenă, o mare albastră şi o pasăre cafenie. Jos era scris cu grijă: O pasare cafenie care să vă aducă fericire. Am izbucnit în lacrimi… Şi o inimă care aproape că uitase ce înseamă a iubi a început sa bată din nou…

Dragii mei! De multe ori în viaţă trecem pe lângă dureri mari care se consumă lângă noi şi nu ne gândim decât la propriile noastre dureri, la propriile noastre probleme, la nemulţumirile noastre. Nu vedem că lângă noi se pot stinge copii. Nu ne gândim ce am putea face pentru ei… Şi trecem indiferenti şi reci pe lângă viaţă.
Încercati, dragii mei, să vă bucuraţi de fiecare clipă. Iubiţi fiecare clipă pe care o traiţi. Nu vă mai pierdeţi în certuri sau nemulţumiri.

Fericirea poate să existe, dacă încetăm să ne mai complicăm vieţile.

Read Full Post »

Older Posts »