Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘viata’

Din toate timpurile omul a fost în căutarea siguranţei, a păcii şi a fericirii; cu toate acestea, rari sunt aceia care intuiesc că, de fapt, căutarea lor este o căutare a lui Dumnezeu. Integrați într-o societate care ne-a convins lent că suntem cineva anume, cu numele cutare, rolul cutare, începem să acumulăm bunuri materiale, acumulăm cunoaștere, acumulăm siguranță de sine prin tot felul de roluri sociale. Acumulăm tot timpul ceva, facem tot timpul ceva și dacă e cu putință să și fim cineva, adică să și părem cineva. Insă toate aceste sunt legături, sunt lucruri care ne îndepărtează mult de simplitate, de identitatea cea mai lăuntrică a fiecăruia dintre noi. Și nu facem nimic altceva decât să rătacim între frumuseți și orori, nevăzând frumusețea iubirii divine, atunci când praful acesta numit “sine însuși” îți umple ochii.
Toate acestea se întâmlă deoarece avem impresia, că viața noastră o ținem în propriile mâini. Până și cea mai mică părticulă de iubire care o avem devine atașament și la un moment dat va genera în panică și frică, când ceva se schimbă în viața noastră. Avem impresia că suntem puternici sau cel puțin așa vrem să credem, dar de fapt suntem slabi, căutând soluții umane în fața încercărilor și greutăților.

De fiecare dată când merg în acel loc numit Medjugorje, văd oameni care se schimbă cu adevărat, văd fericirea și bucuria, văd pacea și iubirea care le umple sufletul cu fiecare clipă care trece. Aici treci peste orice bariera și orice limită a minții și te întrebi: Oare am ajuns în Rai? Există pe pământ un asemenea loc?

Da, există! Si se numește Medjugorje. Un loc într-adevar binecuvântat, nu numai pentru ceea ce se întamplă aici, ci mai ales pentru roadele sale: pace, iertare, bucurie, convertire, rugăciune, iubire! Aici treci peste bariera credinței, aceea prin care identificăm credința ca un ansamblu de practice religioase complicate și începi să te rogi cu inima, începi să respiri cu sufletul. Și treci peste tot, și toate, pentru că cineva vine, îți arată și iți șoptește de ce ai fost chemat acolo. Ești aici ca să te învăț să iubești. Iubirea m-a trimis să te iubesc și să-ți dau inima mea. Tu ești deosebit în tot ceea ce faci. Eu voi fi puterea ta. Eu voi fi viața ta. Ceva se schimbă în viața ta, nu mai ești tu cel ce trăiește, ci tu trăiești în iubirea Sa. Toate astea sunt reale la Medjugorje, sunt reale în inimile tuturor celor care au fost și vor reveni în acest loc aparte. Pentru ca un lucru e sigur: odata ce ai fost acolo, e imposibil să nu revii.

Dragii mei, chiar dacă nu aveți posibilitatea de a ajunge în acest loc, toate problemele voastre au rezolvare, dacă le încredințați iubirii divine. Acesta este timpul cel mai bun pentru a scoate la iveală comoara din noi și nu este loc mai propice întâlnirii cu iubirea adevărată decât momentul de față. Nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să fim liberi în iubire, în Dumnezeu, și niciodata prea târziu să o luăm de la capăt pentru a scoate ceva din noi înșine. Doar așa putem răspunde cel mai bine vocației noastre…

să fim cu totul și cu totul numai iubire.

Read Full Post »

De multe ori avem de învățat de la copiii noștrii. Acum, ceva vreme, un prieten l-a pedepsit pe baiețelul lui de trei ani pentru că a stricat rola de hârtie pentru împachetat cadouri. Nu prea aveau bani și s-a înfuriat când piticul a încercat să decoreze o cutie de cadouri.
În ciuda acestui lucru, micutul i-a dat cadoul tatălui în dimineața urmatoare și i-a zis “e pentru tine tati”. El s-a simțit rușinat pentru reacția pe care o avusese înainte, dar s-a supărat din nou când a văzut că pachetul era gol. A țipat la el: “nu știi că atunci când faci un cadou trebuie să fie ceva în el?!” Micuțul l-a privit cu lacrimi în ochi și i-a zis: “tati, nu este gol, eu am pus acolo mulți pupici numai pentru tine, tati”.
Tatăl s-a simțit distrus. L-a luat în brate și l-a rugat să-l ierte. Prietenul meu, a păstrat această cutie ca cel mai de preț cadou, lângă patul lui timp de mulți ani. Când se simțea descurajat, scotea câte o sărutare din cutie și-și amintea de dragostea cu care băiețelul le pusese acolo.

Ce minunată e iubirea pe care ne-o poartă copiii! Ei, își iubesc parinții necondiționat; ei ne iubesc și după ce i-am certat sau i-am pedepsit. Oare de ce nouă, adulților, ne este greu să iubim cu o astfel de dragoste? De ce ținem neapărat să rămânem supărați pe cei de lângă noi? De ce ne simțim mai bine când le tot amintim celorlalți cu ce ne-au greșit? Haideți să învățăm de la copiii noștri cel mai important lucru, pe care ei îl practică zi de zi: IERTAREA! Căci numai prin iertare putem să învățăm să iubim necondiționat, putem să învățăm dragostea adevărată! Fă-ți timp pentru copilul tău și vei fi uimit câte lucruri ai putea învăța de la el!

Dragii mei, urmează ziua copiilor, ziua îngerilor cum îmi place să o numesc. Să încercăm să-i înțelegem pe copii nostrii prin ochii lor, să avem răbdare cu ei așa cum ei ai răbdare cu noi. Ei au ceva foarte important să ne spună prin gesturile și cuvintele lor. Să nu permitem niciodată, ca lucrurile pe care le putem avea, sau pe care nu le avem, sau pe care nu trebuie să le avem, să ne oprească să ne bucurăm de lucrurile și minunile pe care le avem.

Nimic pe lume nu este mai frumos decât zâmbetul unui copil.

Read Full Post »

Ce interesantă ființă este omul. Singurul cer de dincolo de stele, unicul și totuși mai presus de astre. Ce interesant este. Poate supraviețui fără apă câteva zile, fără aer câteva minute, iar fără dragostea iubirii divine, o viața întreagă. Însă, cât poate supraviețui fără cerul său, fără dragostea iubirii sale? Uneori, toată viața.
De fiecare dată când merg în acel sat, Medjugorje, din Bosnia-Herţegovina, începi să ștergi din acel strat gros de “lume” care s-a pus peste suflete, și să simți ce înseamnă să fi iubit. Pare greu de înțeles cu mintea rațională și mai greu de acceptat ca și fapt în sine, dar, aici începi să renunți la “cârjile” care ne susțin, uneori toată viața, și îți dai seama că ești iubit mai presus de tot și de toate. Nu contează dacă ești bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, câți ani de viața ai, ci câtă viața adevarată și iubire pui în tot ceea ce faci.

Eu nu ştiu prea multe despre Biblie, doctrine şi teologie (încă), dar un lucru știu sigur. Sunt iubit pentru că El a murit pentru mine şi asta e mai mult decât „suficient” pentru mine pentru a trăi fericit în orice împrejurare aș fii.
Cred cu adevărat că iubirea are puterea de a schimba cu adevărat inimile. Nu prin acei paşi despre cum trebuie să fim buni creştini şi nu prin practicarea cu evlavie a acestora în efortul uman. Schimbarea de inimi, trebuie să vină în mod natural şi să fie condusă de dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi nu centrată pe posibilitățile noastre proprii.

Eu vreau să iubesc și să fac bine, nu pentru că eu vreau să merg la cer – cerul în sine nu mă motivează suficient.
Eu vreau să iubesc și să fac bine, nu pentru că mi-e teamă de a merge în iad – în iubire nu este frică.
Eu vreau să iubesc și să fac bine, nu pentru că voi primi recompense pentru ceea ce fac – lăcomia nu mă poate manipula.
Eu vreau să iubesc și să fac bine, nu pentru că voi primi inzecit fata de ceea ce dau – încă o dată, lăcomia, bunăstare şi prosperitate nu mă pot motiva.
Eu vreau să iubesc și să fac bine, nu pentru că trebuie să fiu bun, în scopul de a fi numit un bun creştin – laudele de oameni nu mă motivează să fiu bun.

Eu vreau să iubesc și să fac bine, deoarece … mi-a fost dat ceea ce eu nu merit. Am fost dat în mijlocul iubirii, aflat în mijlocul de ignorantei mele, răzvrătit şi cu o inima rebela. Am primit in schimb, iubire necondiționată și infinită. Am primit totul.
Eu vreau să iubesc și să fac bine, pentru că am înteles în sfarsit ce „Ioan 3:16”, însemnă cu adevărat viaţa mea.

Read Full Post »

a risca…

Să iubești înseamnă să riști să pari un sentimental.
Să iubești înseamnă să riști risti de a te implica
Să iubești înseamnă să riști să pari un prost
Să iubești înseamnă să riști să fi dezamagit
Să iubești înseamnă să riști să greșești
Să iubești înseamnă să riști să arați adevaratul tău sens.
Să iubești înseamnă să riști să nu fi iubit.

Dar aceste riscuri trebuie asumate, pentru că pericolul cel mai mare în viața este să nu riști nimic.
Dragii mei, putem să evităm grijile și suferințele, dar astfel nu am putea învăța, simți, crește, iubi și trăi. Doar o persoană care riscă este o persoană liberă.
Să iubești este o decizie, nu un sentiment. Să iubești este dedicare și dăruire. A iubi este un verb și rodul acestei acțiuni este dragostea.Însă dragostea adevarată este o dragoste care ne produce durere, care rănește și totusi ne aduce fericire. Fericiți aceia care în acesta lume mai au timp să zică “ te iubesc”. De aceea, trebuie să ne rugăm și să cerem curajul de a iubi.

Read Full Post »

Semnătura iubirii

A mai trecut un an. Ne schimbăm garderoba, ne strecurăm în costum pentru următoarea reprezentaţie şi ne pare rău că am gustat atât de puţin din iubirea şi liniştea celor de lângă noi. Începem cu noi îndatoriri care cresc peste noapte precum vrejul de fasole al lui Jack. Suntem prea ocupaţi ca să ne mai pierdem timpul cu soţul sau soţia, să ne ocrotim copiii, să ne cultivăm adevăraţii prieteni ori să le fim prieteni celor care sunt singuri. Şi toate acestea ni se par lucruri fireşti. Toate problemele civice ale comunităţii necesită atenţia noastră. Situaţia profesională, momentele de recreaţie, activitatea de membru în diverse organizaţii, toate îşi cer drepturile. Alergăm de colo până colo, în patru direcţii în acelaşi timp. Şi totuşi…Pentru ce? Pentru că aşa vrem noi să fim.
Îi apreciem pe cei de lângă noi, dar nu ezităm a-i bârfi şi a-i vorbi de rău de câte ori avem ocazia. De ce? Pentru că nu-i cunoaştem. Pentru că nu putem să-i iubim decât cu gândul sau cu ideea în sine. Pentru că nu putem să iertăm. Iertarea. De aici incepe totul. Un cuvânt atât de simplu, dar totuşi cu un înţeles atât de complex! Ce înseamnă să ierţi? Şi cine poate ierta total, din inima, nu doar din buze?
Când spui cuiva “te-am iertat” înseamnă că în momentul acela ai şi uitat ofensa adusă ţie, pentru că, altfel, iertarea nu este totală, completă. Dacă rămâne o fărâmă de resentiment în sufletul tău, te va chinui în fiecare moment. “L-am iertat, dar nu am uitat ce mi-a facut” denotă o iertare doar pe jumatate. Desigur, contează foarte mult şi persoana pe care trebuie s-o ierţi, dar parcă cel mai greu e sa ierţi pe cel pe care-l iubesti mai mult. Aţi observat? “Dacă mă iubeşte de ce mi-a facut asta?” pare o întrebare îndreptăţită. Încearcă să ierţi din iubire, din compasiune, din milă, iar dacă totuşi aceste motive nu sunt de-ajuns, încearcă să ierţi pentru tine însuţi, pentru ca să scapi de acea amărăciune şi tristeţe care-ţi roade sufletul. Şi nu te gândi că e ultima oară când ierti. Viaţa îţi va oferi cu siguranţă prilejul de a ierta iar şi iar. Dar tu zâmbeşte, pentru că doar cel care iubeste mult poate ierta mult!
Să luăm exemplu de la copii. Ei iartă în fiecare moment. O iertare totală şi necondiţionată. Copilul îşi iartă fratele, pentru că i-a luat jucaria. Îşi iartă părintele, pentru că a promis că-l duce-n parc şi nu a mai facut-o niciodată. Îşi iartă colegul de la grădiniţă care l-a bătut. Viaţa copiilor este o iertare continuă, pentru că aşa cum am mai spus, cine iubeste mult, iartă mult. Iar copiii iubesc cel mai mult, acea iubire minunată, pură, necondiţionată şi simplă. Ei nu pot trăi fără să iubească şi fără să ierte.
Şi atunci noi, adultii, cum putem oare sa iubim atât de putin şi, implicit, să iertăm aşa de puţin? Dacă este aşa de simplu încât şi un copil poate face asta zilnic, de ce ne este nouă aşa greu?
Dragii mei, simplitatea iubirii, a vieţii nu depinde de complexitatea mediului în care trăim. Depinde de noi şi de modul în care decurg relaţiile dintre noi. Am inceput un an cu noi încercări pentru toţi dintre noi. Să lăsăm la o parte resentimentele, egoismul, frica şi să trăim o viaţă frumoasă, plină de iubire şi iertare!

Viaţa e prea scurtă ca să pierzi timpul urând pe cineva.

Read Full Post »

Visând la iubire

Dragostea seamănă atât de bine cu lipsa ei încât uneori se confundă. Foarte adevărat. Viaţa este o poveste de dragoste. O poveste care se desfăşoară în toiul unei bătalii pe viaţă şi pe moarte. De ce? Pentru că trăim într-o lume a iluziei, a amăgirii şi a simulacrului. Într-o lume făcută din societăţi mutinaţionale care susţin că ne vor fericirea, dar de fapt ne duc cu preşul. Suntem înglodaţi în datorii şi, când apar probleme financiare, aceste societăţi se spală pe mâini. Aceasta este lumea în care trăim. Atunci, ne întrebăm, unde sunt valorile noastre? Unde este dragostea si iubirea din sufletele noastre? În cei de langa noi, în valori materiale?

E greu. E foarte greu. Suntem o mare de oameni pe această mică planetă. Un grup de rude apropiate. Într-adevar o familie dificilă. Fiecare dintre noi visăm să fim iubiţi într-un anume fel. Visăm la o iubire romantică, la o poveste de iubire cu viaţa. Aşa suntem construiţi. Însă confundăm iubirea cu dependenţa de celalalt, cu nevoia de a fi susţinut, cu frica de singurătate, cu dorinţa fizică. Femeia devine frumoasă, când ştie că este iubită. Însă frumuseţea ei a fost mereu prezentă. Singurul lucru care s-a schimbat a fost că adevarata ei frumuseţe s-a eliberat prin puterea iubirii care i-a trezit inima la viaţă. De multe ori asistăm la aceasta transfigurare. Însă luminozitatea înfăţişării ei dispare la fel de uşor cum s-a aprins sau cum ai stinge o lumină inutilă.

Dragii mei, izvorul oricarei poveşti de dragoste este iubirea. Dragostea, frumuseţea, aventura, intimitatea, numai ele sunt cu adevărat importante. Dar trebuie să luptăm ca să le câştigăm, după cum trebuie să luptăm ca să le păstrăm. Practic medicina de 30 de ani şi am prescris multe reţete, dar, în acest timp am învăţat că cel mai bun medicament este iubirea. Şi dacă nu funcţionează…? Dublează doza. Dacă dragostea celui de lângă noi s-a tranformat în ceva platonic, în ceva fără sens, să fim noi cei care să găsim în fiecare zi un lucru bun în persoana cu care trăim. Să avem tăria să ne privim adevărata faţă, să ne cunoaştem mai bine, să fim mai sinceri, în primul rând, cu noi înşine, să iubim şi să uităm de toate celelalte lucruri care ne enervează sau ne rănesc. Ia-o încet. Pas cu pas. Şi dacă celălalt nu vrea sau nu poate sau nu ştie cum să reaprindă focul iubirii dintre voi, încearcă tu s-o faci.

Iubirea e singurul lucru real din viaţa noastră.
Mai real decât realitatea însăşi.

Read Full Post »

Ea era o fată ca oricare alta. Puteam fi eu, puteai fi tu, poate chiar colega ta de bancă. El era un baiat ca oricare altul. S-au întâlnit şi s-au plăcut. Poate în parc, poate la şcoală sau poate în vacanţă la bunici. În scurt timp au devenit nedespărţiţi, spre bucuria (sau tristeţea) părinţilor. Degeaba îi spuneau toţi că e prea tânără să se căsătorească, degeaba îi spuneau toţi că încă nu e destul de matur pentru a intemeia o familie, cei doi începură pregatirile de nuntă, cu mult entuziasm; poate mai mult din partea ei, dar cine să observe? Ea sigur nu, caci era mult prea ocupată cu rochia de mireasă, florile pentru biserică, meniul de la restaurant, fotograful, invitaţiile … El, chiar dacă ar vrea să încetinească puţin lucrurile, nu mai poate, căci o vede pe ea atât de fericită! Cum să-i strice bucuria cu banalul “poate ar fi mai bine să mai aşteptăm un an sau doi”?!
Şi lucrurile se derulează cu o viteză ameţitoare: invitaţiile au fost trimise, sala a fost plătită, fotograful angajat, iar preotul şi-a scos deja din dulap ornatele de sărbătoare.
Şi iată că ziua cea mare a sosit deja: mireasa îţi taie răsuflarea în rochia ei de prinţesă, mirele este atât de emoţionat încât de-abia mai poate scoate două cuvinte, mamele plâng încet în batistă, iar invitaţii sunt prea încântaţi de râurile de şampanie ca să mai observe ceva.
Trece şi ziua atât de mult aşteptată, trece şi luna de miere, care din motive financiare a durat numai o săptămână, iar viaţa îşi reia rutina sa, atât de apăsătoare: servici, casă, facturi, rate, mâncare, curăţenie, servici…
Dar iată că într-o zi rutina este sparta de un lucru atât de mic, dar totusi atât de important: două liniuţe pe testul de sarcină: juniorul este pe drum! Lucrul acesta aduce putina bucurie în viaţa celor doi, iar ea începe cu entuziasm pregătirile pentru venirea pe lume a celui mic, acelaşi entuziasm cu care pregătea nunta în urmă cu un an.
Şi copilaşul soseşte, dar în loc să aducă bucurie şi lumină în casă, aduce altă rutină apăsătoare: nopţi nedormite, haine nespălate, vase murdare şi, mai grav decât toate la un loc, certurile şi tensiunea create de acestea.
Tatăl se “ascunde” în munca sa, făcând ore suplimentare la servici, plătite sau nu, dar asta nu mai contează; decât plânsul celui mic şi scutecele de rigoare, mai bine puţină muncă voluntară în favoarea companiei; şi mai apoi la o bere cu băieţii, că vorbă aia, omul trebuie să se relaxeze după atâta muncă!
Mama nu are acest lux şi rămâne pe baricade în aceeaşi rutina apăsătoare: copii, mâncare, curat, cumparaturi, spălat, călcăt.
Anii trec, juniorul familiei mai primeşte un frăţior şi o surioară; nervii mamei sunt întinşi la maxim, răbdarea ajunge la capăt, în timp ce tatal s-a obişnuit perfect cu programul prelungit de la servici şi berea de după. Rudele ei o compătimesc că “le face pe toate singură, săraca”; rudele lui i plâng de milă “săracul cât munceşte pentru familie şi nu-l apreciază nimeni!”
Toate până într-o zi, când mama se hotărăşte că rolurile se pot şi inversa; copiii au ajuns acum la vârsta grădiniţei, iar ea-şi găseste un loc de muncă bine plătit şi cu programul pe măsură: de la 9 la 18, cu ore suplimentare până la 20-21. Tatăl nu are ce comenta în faţa schimbării: salarul mamei, deosebit de generos, contribuie suficient de mult la bugetul familiei pentru a acoperi toate ratele, facturile şi cheltuielile lunare. Iată că el descoperă acum pe pielea lui ce înseamnă “să stai acasă şi să nu faci nimic”, cum adesea îi reproşa el soţiei. Aproape că îi pare rău de comportamentul lui anterior, de atitudinea faţa de copii şi soţie.
Într-o seară, cănd linistea domneşte în casă, copiii dorm, iar cei doi stau la un pahar de vin pe terasa plină de flori, pe care ea o amenajase cu atată dragoste, cu ani în urmă, pe când stătea acasă “şi nu făcea nimic”. Pe el îl chinuie o întrebare, de mai bine de 2 luni de zile, de cand ea s-a angajat. Acum pare momentul potrivit pentru niste răspunsuri.
– Spune-mi, cum ai rezistat atâţia ani, singură?
Răspunsul vine calm, dintr-o inimă din care se revărsa iubirea:
– Nu există dragoste mai mare ca renunţarea la propria persoană în favoarea celui pe care-l iubeşti!
Ochii se umplu de lacrimi, inima se topeşte încet-încet de iubire. Cei doi se regasesc într-o îmbrăţisare demult uitată; şi rămân aşa minute în şir, depănând apoi amintiri dragi, de la nuntă, din luna de miere, din “zilele bune”.
Dragii mei, dragostea merita orice sacrificiu! Când partenerul tău nu mai are puterea necesara, fii tu cel care rabdă totul, îndură totul, iubeşte totul! Există iubiri ce se sting ca lampa rămasă fără ulei, există iubiri care seacă ca şi atunci când ploaia s-a oprit. Iubirea, dragostea, nu este o alegere neparat raţională ci mai degrabă consimţirea de a fi prezent pentru cel de lângă tine, pentru cel pe care îl iubesti. Nu contează cât de mult timp am fost mărginiţi de limitele ignorantei noastre. Dacă intrăm într-o cameră întunecată şi aprindem lumina, nu contează dacă acea cameră a stat în întuneric o zi, sau o săptamână, sau zece mii de ani – aprindem lumina şi întunericul dispare. Odată ce am întrevăzut capacitatea noastră de a iubi şi a fi fericiţi…lumina s-a aprins.

Avem parte de iubire atâta timp cât aparţinem necondiţionat unii altora.

Read Full Post »

Older Posts »