„De îndată ce se îndrăgostesc, oamenii devin mincinoşi.” (Harlan Ellison)
E adevărat. Sunt multe etape şi motive pentru care oamenii îndrăgostiţi mint.
De ce?
La început o facem ca să-l impresionăm pe cel iubit, pentru că ne interesează. Ne vom preface că suntem tot ce caută. Ne băgăm sub pielea lor şi aflăm ce le place, după care devenim o replică fidelă a iubitului lor ideal. Iar trandafirul sau cutia de ciocolată pe care le-o trimitem nu se datorează faptului că suntem romantici, ci e doar un motiv să-l impresionăm pe altul.
Mai târziu, cînd dragostea nu mai este aşa de puternică, minţim ca să menţinem relaţia, sperând că va fi mai bine. Îl minţim pe celălalt, spunându-i că va fi mai bine. Dar ne minţim şi pe noi înşine. Ne imaginăm că lucrurile vor fi mai bune în timp. Dar, de obicei, nu se întîmplă aşa. O dată ce ai atins nivelul de saturaţie, nu mai este cale de întoarcere. Şi atunci ne punem întrebarea:
a fost iubire sau minciună?
Chiar şi mai tîrziu, când găsim pe cineva care ne poate face să uităm de problemele şi frustrările personale, care poate fi lîngă noi fără să ne ceară prea mult în schimb, îl minţim pe cel pe care-l iubim ca să nu ne trădăm. Îi minţim pe cei pe care-i iubim, pentru că la sfîrşitul zilei, indiferent de certuri sau de faptul că ne fac să ne simţim neînsemnaţi, nu putem să ne despărţim de ei. Şi nu le permitem, în egoismul nostru, să fie ai altuia. E ca şi cum în timp ei devin proprietatea noastră pe care nu vrem să o vindem încă. Dar acum nu mai este dragoste, este dependenţă. Ne-am obişnuit să ne trezim lîngă aceeaşi persoană şi să ieşim cu ea mereu în oraş, încît nu ne putem imagina alături de altcineva.
Când suntem îndrăgostiţi nu mai suntem noi înşine. Ne punem o mască şi devenim personajul pe care masca îl înfăţişează. La început, suntem prietenul atent care se îngrijeşte de nevoile celui apropiat. Mai târziu, devenim iubiţii pasionaţi, fericiţi şi împliniţi, dacă cei pe care-i iubim simt la fel. Dar masca începe să se degradeze şi, dintr-o dată, devenim neglijenţi, obosiţi, dacă nu ne concentrăm asupra a ceea ce ne dorim sau de care avem nevoie. Iar, când ultimele bucăţi ale măştii cad, e şi momentul când ne dăm seama că ne-a fost destul. Emoţiile, din stomac, lipsa poftei de mîncare şi reveriile pe care le-am trăit la început nu mai sunt. Nu mai putem să ne prefacem şi nu mai putem redeveni iubitul sau iubita care eram odinioară. Am obosit să ne mai prefacem că suntem altcineva.
Dragii mei, viaţa este dinamică, la fel ca fiinţa umană. Însă ea este la fel de schimbatoare ca emoţiile pe care le resimţim de-a lungul unei zile. Întradevăr. Nimeni nu rămâne veşnic neschimbat. Nimeni şi nimic. Relaţiile noastre sunt primele supuse acestor transformări care ne influenţează. Suntem pătrunsi puţin câte puţin de ceea ce alţii ne dau sau ne iau, de suferinţele sau bucuriile noastre. Dar atât spiritual, cât şi trupul nostru păstrează urme de neşters ale elementelor din care am fost plămădiţi. Va iubiţi sau vă minţiţi? Acestă întrebare trebuie să şi-o pună orice om care crede că e îndrăgostit. E momentul când redevenim noi înşine.
Acesta e momentul în care reîncepem să iubim.
Intrebarie pe care ni le punem noi insine sunt de multe ori edificatoare… asa cum spui tu, in acele momente „redevenim noi insine”.
Insa de cele mai multe ori, oamenii prefera sa traiasca intr-o minciuna care ii incalzeste oarecum, dacat sa se izbeasca de un adevar crunt…Este pacat ca nu putem fi sinceri, macar cu noi insine,,,,
De ce trebuie sa mintim ,de ce nu putem fi sinceri macar cu noi .La inceput exista iubire,ca mai apoi aceasta sa se transforme in dependenta .Dar oare ce nu facem pentru persoana iubita ,mintim fara sa ne gandim la repercursiunile ei.
Da, Alex, uneori mintim…pacat!
Cred ca e frumos sa iubesti….
Sinceritatea debordanta care insoteste fiecare tresarire de sine la intalnirea cuiva deosebit este, dupa parerea ta, de dorit.Asa credeam si eu.Totusi, pe de alta parte la un moment dat iti dai seama ca nu poti pur s simplu sa nu minti si sa nu te minti.Ai fi egoist daca nu ai face-o.
Mai degraba cred ca e decizie de moment a fiecaruia dintre noi, a gradului de impacare cu sine si cu cei din jur, a intensitatii trairilor si conjuncturilor.Este foarte complex.
Crede-ma.Nimeni nu vrea sa i se spuna in fata, ce urata esti dimineata sau , pentru simplul fapt ca a trecut ceva timp peste cuplu sa nu mai spunem „te iubesc” chiar daca aceasta expresie nu se mai naste din aceleasi vibratii si cate altele.SUntem ceea ce suntem.Suntem plamaditi sa compensam cu minciuna.Balanta trebuie pastrata.Atata doar sa fim suficient de corecti cu noi insine incat sa nu facem rau celor din jur dar nici noua incercand la nesfarsit sa multumim „juriul”.
Am vazut recent filmul „The bucket list”..superb.Ei bine acolo pomeneste de legenda egipteana conform careia, pentru a ajunge in Rai trebuia sa raspunzi la doua intrebari si in functie de cum raspundeai erai lasat sa patrunzi sau nu.Cel doua intrebari sunt:
1.Ai fost fericit in viata?
2.Ai facut pe cineva fericit in viata?
Pana la urma , cred eu , la asta se rezuma totul. Fa ce faci, din toata inima, dezinteresat si toate gesturile tale vor crea momente memorabile. Si daca in timp lucrurile se schimba, nu inseamana ca atunci demult ai facut niste gesturi doar pentru a impresiona.