A fost odată un sculptor. El trăia într-un sat îndepărtat, închis în căsuţa lui. Stătea în cămăruţa lui, lucrând cât era ziua de lungă. Copiii din sat veneau şi se uitau pe geam la ce lucrează sculptorul.
Într-una din zile, el ieşi din casă în căutare de noi materiale, iar copiii se ţineau după el. Ajuns la marginea satului, după multe căutari, a gasit un bloc mare de piatră. L-a urcat cu greu în căruţă şi, încet – încet, l-a dus acasă. După ce l-a pus în camera sa, a închis uşa şi s-a apucat de lucru. Copiii stateau şi se uitau pe geam, lipindu-şi năsucurile de sticla ferestrei.
Azi aşa, mâine aşa, toata ziua cioca-boca, satul răsuna de sunetul ciocanului. Seara târziu era ultimul zgomot care se mai auzea, iar dimineaţa satul se trezea pe acelaşi cioca-boca. Meşterul lucra de zor. Copiii se plictisiseră la un moment dat şi vizitele la geamul sculptorului se răriseră. Doar micuţa Mireluş, după cum îi spunea bunicul ei, se ducea în fiecare zi şi se minuna de ce vedea zi dupa zi. Azi apărea un cap, mâine nişte aripi, apoi picioarele.
Într-o dimineaţă, când micuţa noastră fetiţă ajunse la geam, nu mică-i fu mirarea când văzu că în locul blocului de piatră statea un înger mare, înalt, cu aripile desfăcute. Atunci, mirată peste măsură, ea bătu încet la uşa sculptorului. Acesta deschise şi o pofti înăuntru să vadă îngerul mai de aproape.
Intră, se apropie de înger şi atinse cu degetele tremurânde piatra rece. Apoi, întorcându-se către sculptor, îl întreabă cu voce abia şoptită:
“De unde ai ştiut că în această piatră stă închis un înger?”
Da, dragii mei, fiecare dintre noi avem o parte bună şi una rea. În fiecare om trebuie să desoperim acel înger care se luptă să iasă la suprafaţă. Să încercăm să-l vedem în fiecare om pe care-l întâlnim, să încercăm să nu confundam iubirea cu dependenţa de un altul, cu nevoia de a fi susţinut, cu frica de singurătate, cu conformismul, cu dorinţa fizică.
Regăsiţi-vă pe voi prin iubire.
Arta iubirii 