Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinţă’

Credinţa. De ce credinţa? Iubirea. De ce iubirea?

Cel mai important lucru pentru noi, oamenii, este să găsim un sens în viaţă. Ce anume dă sens vieţii voastre? Dacă tot ceea ce trăiesc nu mă face fericit, atunci care este sensul vieţii? Dacă toate ideile de fericire din lume nu pot să umple acest gol din inima mea, atunci ce sau cine poate?
În varianta originală din limba latină, credo – cred se compune din “cor”, care înseamnă “inimă” şi “do” care înseamnă „ofer”. Dacă ar fi să privim aşa, credo are semnificaţia – îmi ofer inima. Aşadar credinţa la care ne referim, nu e alceva decât o ofrandă a inimii izvorâtă din dăruirea totală. Îmi ofer inima. Dar cui?

Este greu sa ne încredem în iubirea unei fiinţe umane. Însă nimic nu este mai aproape de firea lucrurilor decât iubirea însăşi. Totuşi, nimic nu pare mai greu de primit şi de recunoscut ca atare. Se spune că iubirea nu se poate exprima în cuvinte şi poate tocmai de aceea cuvintele de iubire nu pot să convingă cu adevărat pe nimeni. Este nevoie de mai mult. Dar de ce anume?
Ei bine, este nevoie de încrederea, de credinţa, pe care trebuie să o ofere cel care primeşte iubire dar şi a celui care o dăruieşte. Credinţa în iubirea celui de lângă tine reprezintă mai mult decât o serie de convingeri adunate laolaltă. Dar cine este iubirea?

Tot ce putem cuprinde cu mintea şi tot ce nu putem, tot ce vedem şi tot ce nu vedem, tot ce avem şi tot ce suntem, tot ce facem pentru ceilalţi din iubire este iubire. Iar iubirea nu este şi nu poate fi nimic alceva decât Dumnezeu. Credinţa, dragii mei, nu înseamnă să crezi în nişte lucruri pe care nu le vezi. Credinţa în iubire, înseamnă actul de abandonare cel mai profund al existenţei noastre. Fundamentul legăturii reciproce dintre toţi oamenii. Viaţa în această credinţă nu este ceva abstract la care trebuie doar să tanjim, ci este ceva concret.

Trăim în această lume raţionalistă unde viaţa fiecăruia este plănuită şi programată. Rămânem într-un teatru fară sfârşit iar viaţa noastră devine conformarea unei animite reţete de succes. Şi putem într-adevăr să ne descurcăm foarte bine. Însă nimic din ceea ce facem, nu trăim cu adevărat. Trăim într-o lume de nimicuri şi tot ce facem transformăm în nimicuri. Însă nimic nu vine din libertatea noastră, din bucuria noastră, din lăuntrul nostru, ci vine din obligaţia de a face. Ganditivă dacă nu ar exita iubire, ce sens ar avea această viaţă? Cum ar fi, dragii mei, să încercâm, dacă nu chiar să trăim, şi tot ce facem să facem cu şi din iubire? Toate lucrurile vor fi diferite atâta timp cât le facem cu iubire. Un zâmbet este mai preţios decât descoperirea limitei orizontului. Un nimic, un lucru marunt făcut din iubire pentru celălalt valorează mai mult decât orice tratat de ştiinţă a lumii.

Dragii mei, suntem prizionerii propriei noastre lumi transformând ce este mai pur şi frumos pe lumea aceasta în ceva mecanic, violent şi egoist.Toate convingerile noastre după care trăim toată viaţa, au puterea să ne dividă, însă credinţa în iubire are puterea de a ne aduce împreună. Eliberaţi-vă de tristeţea din inimi, de spiritul mândriei şi al geloziei şi nu vă fie frică să iubiţi şi să dăruiţi iubire în orice împrejurare sunteţi. Atunci când eşti convins că nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te înţelege, cereţi ajutor iubirii infinite care a sacrificat totul pentru noi. Iar dacă nu vei primi ceea ce ceri, îţi va dărui cu siguranţă ceva mai bun, doar să ai încredere. Iubirea adâncita din inime voastre este scopul final al nostru.

Există multe religii şi multe convingeri religioase, dar există o singură credinţă.
Credinţa în iubire.

Anunțuri

Read Full Post »

Povestea magului

Ne apropiem de cea mai iubită sărbătoare din an – sărbatoarea Crăciunului. O așteptăm întotdeauna cu drag iar retrăirea ei ne aduce duioşie în inimă şi lacrimi în ochi. Însa își mai păstrează ea adevarata valoare sufletească și religioasă?
Ne-am acomodat – servili, neglijenți si lipsiți de imaginație – la iureșul nestăvilit al substitutului de viața sufletească pe care ni-l ofere lumea plăcerilor globalizate de consum și standardizate de televiziuni. Căci, așa cum televiziunile au devenit expresia culturală inevitabilă a tot ce mai poate fi azi sufletesc, jocurile și întrecerile consumului au devenit singurul conținut al tradițiilor de care nu am știut să avem grijă. Atunci ne punem întrebarea: ce este sărbatoarea Craciunului pentru noi?

Am primit o poveste interesantă, povestea celui de-al patrulea mag. Sunt sigur că acesta traiește în fiecare dintre noi. Există în persoana omului blajin, milos și jovial care reușește să aducă zâmbetul pe buzele tuturor. De el ne sunt legate cele mai frumoase amintiri și cu toții îl așteptăm în seara de Ajun să ne aducă cadouri. Un sigur lucru este clar. Este singurul care reușește să ne facă să devemin mai buni iar această dorință să fie izvorată din sufletul nostru. Poate bunatatea acestui personaj imaginar ne ajută să trăim emoția și bucuria de a darui din suflet sau poate uneori avem nevoie de vis, de magie în viața noastră.

Povestea magului

O poveste veche spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea iar cu banii obţinuţi, a luat trei pietre pretioase: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. 

Când a ajuns la locul întâlnirii cu magii, acestia plecaseră deja fără el. Nu s-a descurajat. A continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi iar Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldata incercat să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

– Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Insa acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudeea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă in viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
– Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic, îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
– În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri…
– Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? – a întrebat mirat magul.
– Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care ma iubeste pe Mine, îi iubeşte pe oameni.

Read Full Post »

Trei copăcei

E primăvară. O zi însorită şi frumoasă. Pe culmea dealului, trei copacei cresc unul lângă altul, împreună. Ca să mai treacă vremea, povestesc vrute şi nevrute. Dar astăzi nu mai au subiect de conversaţie. Nici căţelul care-i vizita mereu, n-a mai venit. Atunci, unul din ei începe să foşnească din frunze şi să-i întrebe pe amicii lui:

– Ştiţi ce m-am gândit? Ce-o să ne facem noi când vom fi mari? Adică, vreau să spun, mari-mari, nu aşa, maine-poimaine, ci MARI! Oare tot aici vom fi şi tot despre aceleaşi lucruri vom povesti?

Mai stă el ce mai stă şi văzând că ceilalţi nu-i răspund, continuă tot el:

– Eu, de exemplu, îmi doresc să fac ceva util, ceva important. Aş vrea să devin un cufăr mare, uriaş, în care să-ncapă toate bogăţiile lumii, cea mai de preţ comoară a tuturor oamenilor! Atât de mare aş vrea să fiu!

– Interesant! spuse cel de-al doilea copac. Hmm, eu, dacă mă gândesc bine, aş vrea să devin o corabie, nu una oarecare, ci o corabie a unui rege sau împărat, care să cutreiere mările şi oceanele lumii. Vreau să-l duc peste ape pe cel mai mare rege al oamenilor!

Al treilea copac stătea tăcut şi se gândea, foşnind din când în când din frunze la adierea uşoară a vântului. I se părea foarte interesant ce povesteau prietenii lui. Dupa un timp, îşi spuse şi el părerea:

– Eu nu vreau să devin nimic! Vreau să stau chiar aici, pe locul ăsta, şi să cresc falnic până la cer! Vreau să devin un copac măreţ, minunat. Iar oamenii care trec pe lângă mine să se uite în sus, spre mine, şi să exclame: „Doamne, Dumnezeule!”

– Chiar aşa? – se miră primul copacel. Nu vrei să ajungi şi tu ceva folositor, ceva de care oamenii să se bucure? Ce-o să faci aici toata ziua, singur pe dealul asta? N-o să te plictiseşti? Cu cine o să mai povesteşti?

Al treilea copacel nu-i răspunse, rămase tăcut şi cu gândul departe, departe, când toată lumea se va uita în sus la el şi se va minuna. „Doamne, Dumnezeule!” i răsuna mereu în minte, până târziu, în noapte.

Trecură anii, rând pe rând. Copaceii creşteau, vorbind din nou vrute şi nevrute. Uitară complet de ziua în care şi-au povestit unul altuia ce-şi doreau să devină când vor fi mari. Şi iată că după mulţi ani, au ajuns teri copaci mari, falnici, care-şi îndreptau ramurile puternice către albastrul cerului.

Era din nou primavară. Cerul era atât de senin, încât ţi-era mai mare dragul să-l admiri. Păsările ciripeau voioase în crengile copacilor. Soarele răsărise deja şi sclipea în miile de boabe de rouă din iarbă. Totul prevestea o zi minunată. Pe culmea dealului urca anevoie un barbat, cu toporul în mână. Se opri lângă fiecare copac, îl măsură din priviri de sus până jos şi se apucă de treabă. Poc-poc! Poc-poc! Răsună până târziu în noapte! Primul copac fu doborât la pământ, tăiat apoi în bucaţi şi transportat la casa bărbatului. Acolo, el lucră o saptamană întreagă pentru a construi mai multe iesle pentru grajdul său. Falnicul copac ajunse într-un grajd de animale, înconjurat de oi şi vite. Atunci îşi aminti acea zi de primavară cu mulţi ani în urmă, în care îşi povestiseră unul altuia ce doresc să devină. La acest gând, copacul începu să plângă: „Vai, mie! Ce-am ajuns! Am visat să ajung cel mai mare cufăr din lume, care să ţina cea mai mare comoară a oamenilor şi, în schimb, am ajuns o biata iesle într-un grajd! Şi nici nu am cu cine să povestesc şi cui să mă plâng! Vai, mie!” Animalele erau toate afară, pe păşune, şi copacul nostru era singur toată ziulica.

Aşa trecu toată primavara, veni vară şi apoi toamna. Iarna veni cu vânt puternic şi ploi multe. Animalele stateau îngramadite una-n cealaltă, să se încălzească. Ieslea noastră continuă să-şi plîngă de milă în fiecare zi. Într-una din seri, uşa grajdului se deschise şi intrară doi oameni, un bărbat şi-o femeie, obosiţi după lunga călătorie. Se aşezară într-un colt, mulţumiţi că era puţin mai cald decât afară şi paie curate pe jos. Acolo, în grajd, lângă animale, femeia a dat naştere unui copilaş, pe care barbatul l-a luat cu grijă şi l-a pus în iesle, în paie, să-i fie călduţ. Atunci ieslea văzu o lumină puternică în grajd şi o bucurie mare o cuprinse, căci simţi că visul i s-a împlinit şi ţine în braţe cea mai mare comoară a oamenilor.

Între timp, pe culmea dealului, zilele se scurgeau încet pentru cei doi copaci rămaşi acolo. Anii au trecut pe lângă ei, anotimpurile veneau şi plecau, iar ei continuau să crească spre cer. Vorbeau deseori despre primul copac, ce ajunse el, căci vorba se dusese şi acum toată lumea ştia de iesle şi de prunc.

Într-o vară călduroasă, veni totuşi rândul şi al celui de-al doilea copac să-şi împlinească visul. Doi barbaţi veniră şi taiară copacul, îl transportară până la atelierul lor şi se apucară de lucru. Copacul era foarte mandru, nu-şi mai încapea în piele de fericire: „Voi fi cea mai mare corabie construită vreodată! Îl voi plimba peste mari şi oceane pe cel mai mare rege al oamenilor!” Şi de-abia aştepta ca cei doi barbaţi să termine lucrul şi să se admire în oglinda apei. Trecu o săptămână, trecură doua şi corabia era gata. Când se vazu în oglida apei, bietul copac începu să plangă de suparare: ”Asta nu e cea mai mare corabie! Asta e doar o barcă de pescuit! Şi astă nu e oceanul. E doar un lac… Acum cum o să se mai urce cel mai mare rege?” Şi se tânguia de la răsăritul soarelui când pleca cu pescarii, până la asfinţit, când se-ntorcea plin de peşte, urât mirositor. Într-una din zile însă, parcă nimic nu mergea cum trebuie. Peştele nu se lăsa prins. Pescarii erau furioşi că n-aveau ce duce la mal. Barca noastra nu contenea cu tânguielile despre viaţa ei atât de trista şi le povestea tuturor: peşti, copaci de pe marginea lacului, păsări. Atunci, se urcă în barcă un bărbat tânăr, dar înconjurat de prietenii lui. Şi pe când bărcuţa noastră îl ducea peste apele lacului, o lumină inundă cerul şi ea simţi că visul i s-a implinit. Că-l duce pe regele oamenilor, pe cel mai important împărat. Era mândră acum şi nu se mai plângea de nimic. Ba chiar se lăuda peştilor, copacilor, păsărilor ce sarcină importantă are ea!

Sus, pe culmea dealului, rămase cel de-al treilea copac. Domina împrejurimile cu statura lui impozantă, coroana lui falnică şi era foarte mândru că i se împlinise şi lui visul, acela da a rămâne acolo pe deal. Însă bucuria lui se sfârşi într-o zi mohorâtă de primavara, când un bărbat urcă până lângă el şi-l doborî la pământ cu toporul. Copacul începu a se tângui, dar degeaba. Bărbatul îl tăie bucăţi şi-l duse-n sat. Acolo stătu copacul nostru într-o magazie mai multe zile, până când, într-o dimineaţă, doi barbaţi au intrat şi au ales o bucată mare, lungă, groasă din trunchiul copacului. Au plecat cu ea în oraş, în piaţa cea mare, iar acolo copacul văzu un om tânăr, plin de răni, de sânge şi de spini pe care toţi îl împingeau de colo-colo. Îl huiduiau şi-şi băteau joc de el. Copacului i se făcu milă de el, dar mai milă îi era de el însuşi, pentru că nu-şi împlinise visul, la fel ca prietenii lui. Soldaţii legară bucata groasă de lemn pe umerii tânărului, iar el o porni încet pe străzile înguste ale oraşului, printre multimea furioasa. Ajunse pe un deal, înafara oraşului, iar copacul fu înălţat pe un alt copac, în formă de cruce. Tânărul era la picioarele lui, ostenit peste măsură, plin de răni şi sânge. Copacului i se făcu milă de el şi, încetând să se mai gândească la propriul sau necaz, îl lua pe tânăr sus, în braţele lui, pe cruce. Şi în acel moment îşi dădu seama de dorinţa lui, pentru ca toţi oamenii se adunară la picioarele lui şi se uitau la el, în sus, exclamând „Doamne,Dumnezeule!”

Astfel, dragii mei, s-au împlinit dorinţele celor trei copacei, dar nu aşa cum şi-au imaginat ei. “Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Dumnezeu ne împlineşte dorinţele, chiar dacă uneori nu iese chiar cum am vrut noi, însă întotdeauna iese mai bine.

Trebuie doar să avem încredere!

Read Full Post »

Credinţa iubirii

Ce nu poate omul când vrea, dragii mei? Ce am putea noi face cu lumea aceasta, dacă am avea credinţă? Mai mult: ce putem deveni dacă am avea credinţă în iubire.

Mă gândeam la multe, mai ales la faptul că, din copilarie, luptăm să acumulăm informaţii, pentru că aşa zice vorba românescă: cine are carte are parte. Însă ce înseamnă să crezi şi să ştii cu adevarat, dar să nu ştii până la capăt? Să nu poţi ştii totul. La ce-ţi foloseşte?

Nu poţi să dai nimanui iubire, dacă tu însuţi nu iubeşti. Poţi să dai doar o informaţie: “Da ţin la tine”. Însă doar aşa, că ne agreem, nu e de ajuns. Trebuie să ai iubirea în tine, în orice situaţie te-ai afla. Iubirea e atunci când stai langă om şi simţi vibraţiile creierului lui, simţi emoţia inimii lui. Te bucuri de viaţa lui. Dacă e de bucurie, atunci trăieşti şi tu starea sufletească pe care o are. Evident, dacă întradevăr iubeşti pe cineva, la un moment dat, simţi că eşti una cu el. Începi să crezi în acea iubire. Începi să crezi că ea este cea care dă sens existentei tale. Este un sentiment care ar trebui să fie înnăscut. Însă dupa ce te-ai izbit de iubire, şi ţi se strică ceva, câte un porţelan prin inima, si apoi te mai izbeşti încă o dată, dar nu cu aceeaşi convingere, începi să devii mai raţional. Şi cu cât te izbeşti mai mult, cu atât eşti mai cu picioarele pe pământ. Însă încet, încet, temerile dobândite le învingi. Şi le învingi exersând iubirea.
Iubind fără limite.

Dragi mei, nu încercaţi să-i schimbaţi pe cei de lângă voi. Doar aşa poate fi vorba de dragoste. Îţi dăruiesc viaţa mea pentru a învăţa ce înseamnă a iubi. Este singurul lucru care ni se cere. Este singurul lucru pe care îl putem dărui nelimitat. Iubirea dăruită din suflet. Iubirea mea pentru tine nu va muri niciodată. Acesta este cea care nu va cădea niciodată. Este execiţiul nemuririi ascuns în iubire. Este credinţa iubirii ascunsă în dăruire. Însă nu uitaţi un lucru dragii mei: toate încep şi se încheie în iubirea dumnezeiască, în acest Dumnezeu care este iubire. Aveţi încredere în ea. Aveţi încredere în iubirea iubirii.

Trăim să învăţăm să iubim şi iubim pentru că să învăţăm să trăim.

Read Full Post »