E primăvară. O zi însorită şi frumoasă. Pe culmea dealului, trei copacei cresc unul lângă altul, împreună. Ca să mai treacă vremea, povestesc vrute şi nevrute. Dar astăzi nu mai au subiect de conversaţie. Nici căţelul care-i vizita mereu, n-a mai venit. Atunci, unul din ei începe să foşnească din frunze şi să-i întrebe pe amicii lui:
– Ştiţi ce m-am gândit? Ce-o să ne facem noi când vom fi mari? Adică, vreau să spun, mari-mari, nu aşa, maine-poimaine, ci MARI! Oare tot aici vom fi şi tot despre aceleaşi lucruri vom povesti?
Mai stă el ce mai stă şi văzând că ceilalţi nu-i răspund, continuă tot el:
– Eu, de exemplu, îmi doresc să fac ceva util, ceva important. Aş vrea să devin un cufăr mare, uriaş, în care să-ncapă toate bogăţiile lumii, cea mai de preţ comoară a tuturor oamenilor! Atât de mare aş vrea să fiu!
– Interesant! spuse cel de-al doilea copac. Hmm, eu, dacă mă gândesc bine, aş vrea să devin o corabie, nu una oarecare, ci o corabie a unui rege sau împărat, care să cutreiere mările şi oceanele lumii. Vreau să-l duc peste ape pe cel mai mare rege al oamenilor!
Al treilea copac stătea tăcut şi se gândea, foşnind din când în când din frunze la adierea uşoară a vântului. I se părea foarte interesant ce povesteau prietenii lui. Dupa un timp, îşi spuse şi el părerea:
– Eu nu vreau să devin nimic! Vreau să stau chiar aici, pe locul ăsta, şi să cresc falnic până la cer! Vreau să devin un copac măreţ, minunat. Iar oamenii care trec pe lângă mine să se uite în sus, spre mine, şi să exclame: „Doamne, Dumnezeule!”
– Chiar aşa? – se miră primul copacel. Nu vrei să ajungi şi tu ceva folositor, ceva de care oamenii să se bucure? Ce-o să faci aici toata ziua, singur pe dealul asta? N-o să te plictiseşti? Cu cine o să mai povesteşti?
Al treilea copacel nu-i răspunse, rămase tăcut şi cu gândul departe, departe, când toată lumea se va uita în sus la el şi se va minuna. „Doamne, Dumnezeule!” i răsuna mereu în minte, până târziu, în noapte.
Trecură anii, rând pe rând. Copaceii creşteau, vorbind din nou vrute şi nevrute. Uitară complet de ziua în care şi-au povestit unul altuia ce-şi doreau să devină când vor fi mari. Şi iată că după mulţi ani, au ajuns teri copaci mari, falnici, care-şi îndreptau ramurile puternice către albastrul cerului.
Era din nou primavară. Cerul era atât de senin, încât ţi-era mai mare dragul să-l admiri. Păsările ciripeau voioase în crengile copacilor. Soarele răsărise deja şi sclipea în miile de boabe de rouă din iarbă. Totul prevestea o zi minunată. Pe culmea dealului urca anevoie un barbat, cu toporul în mână. Se opri lângă fiecare copac, îl măsură din priviri de sus până jos şi se apucă de treabă. Poc-poc! Poc-poc! Răsună până târziu în noapte! Primul copac fu doborât la pământ, tăiat apoi în bucaţi şi transportat la casa bărbatului. Acolo, el lucră o saptamană întreagă pentru a construi mai multe iesle pentru grajdul său. Falnicul copac ajunse într-un grajd de animale, înconjurat de oi şi vite. Atunci îşi aminti acea zi de primavară cu mulţi ani în urmă, în care îşi povestiseră unul altuia ce doresc să devină. La acest gând, copacul începu să plângă: „Vai, mie! Ce-am ajuns! Am visat să ajung cel mai mare cufăr din lume, care să ţina cea mai mare comoară a oamenilor şi, în schimb, am ajuns o biata iesle într-un grajd! Şi nici nu am cu cine să povestesc şi cui să mă plâng! Vai, mie!” Animalele erau toate afară, pe păşune, şi copacul nostru era singur toată ziulica.
Aşa trecu toată primavara, veni vară şi apoi toamna. Iarna veni cu vânt puternic şi ploi multe. Animalele stateau îngramadite una-n cealaltă, să se încălzească. Ieslea noastră continuă să-şi plîngă de milă în fiecare zi. Într-una din seri, uşa grajdului se deschise şi intrară doi oameni, un bărbat şi-o femeie, obosiţi după lunga călătorie. Se aşezară într-un colt, mulţumiţi că era puţin mai cald decât afară şi paie curate pe jos. Acolo, în grajd, lângă animale, femeia a dat naştere unui copilaş, pe care barbatul l-a luat cu grijă şi l-a pus în iesle, în paie, să-i fie călduţ. Atunci ieslea văzu o lumină puternică în grajd şi o bucurie mare o cuprinse, căci simţi că visul i s-a împlinit şi ţine în braţe cea mai mare comoară a oamenilor.
Între timp, pe culmea dealului, zilele se scurgeau încet pentru cei doi copaci rămaşi acolo. Anii au trecut pe lângă ei, anotimpurile veneau şi plecau, iar ei continuau să crească spre cer. Vorbeau deseori despre primul copac, ce ajunse el, căci vorba se dusese şi acum toată lumea ştia de iesle şi de prunc.
Într-o vară călduroasă, veni totuşi rândul şi al celui de-al doilea copac să-şi împlinească visul. Doi barbaţi veniră şi taiară copacul, îl transportară până la atelierul lor şi se apucară de lucru. Copacul era foarte mandru, nu-şi mai încapea în piele de fericire: „Voi fi cea mai mare corabie construită vreodată! Îl voi plimba peste mari şi oceane pe cel mai mare rege al oamenilor!” Şi de-abia aştepta ca cei doi barbaţi să termine lucrul şi să se admire în oglinda apei. Trecu o săptămână, trecură doua şi corabia era gata. Când se vazu în oglida apei, bietul copac începu să plangă de suparare: ”Asta nu e cea mai mare corabie! Asta e doar o barcă de pescuit! Şi astă nu e oceanul. E doar un lac… Acum cum o să se mai urce cel mai mare rege?” Şi se tânguia de la răsăritul soarelui când pleca cu pescarii, până la asfinţit, când se-ntorcea plin de peşte, urât mirositor. Într-una din zile însă, parcă nimic nu mergea cum trebuie. Peştele nu se lăsa prins. Pescarii erau furioşi că n-aveau ce duce la mal. Barca noastra nu contenea cu tânguielile despre viaţa ei atât de trista şi le povestea tuturor: peşti, copaci de pe marginea lacului, păsări. Atunci, se urcă în barcă un bărbat tânăr, dar înconjurat de prietenii lui. Şi pe când bărcuţa noastră îl ducea peste apele lacului, o lumină inundă cerul şi ea simţi că visul i s-a implinit. Că-l duce pe regele oamenilor, pe cel mai important împărat. Era mândră acum şi nu se mai plângea de nimic. Ba chiar se lăuda peştilor, copacilor, păsărilor ce sarcină importantă are ea!
Sus, pe culmea dealului, rămase cel de-al treilea copac. Domina împrejurimile cu statura lui impozantă, coroana lui falnică şi era foarte mândru că i se împlinise şi lui visul, acela da a rămâne acolo pe deal. Însă bucuria lui se sfârşi într-o zi mohorâtă de primavara, când un bărbat urcă până lângă el şi-l doborî la pământ cu toporul. Copacul începu a se tângui, dar degeaba. Bărbatul îl tăie bucăţi şi-l duse-n sat. Acolo stătu copacul nostru într-o magazie mai multe zile, până când, într-o dimineaţă, doi barbaţi au intrat şi au ales o bucată mare, lungă, groasă din trunchiul copacului. Au plecat cu ea în oraş, în piaţa cea mare, iar acolo copacul văzu un om tânăr, plin de răni, de sânge şi de spini pe care toţi îl împingeau de colo-colo. Îl huiduiau şi-şi băteau joc de el. Copacului i se făcu milă de el, dar mai milă îi era de el însuşi, pentru că nu-şi împlinise visul, la fel ca prietenii lui. Soldaţii legară bucata groasă de lemn pe umerii tânărului, iar el o porni încet pe străzile înguste ale oraşului, printre multimea furioasa. Ajunse pe un deal, înafara oraşului, iar copacul fu înălţat pe un alt copac, în formă de cruce. Tânărul era la picioarele lui, ostenit peste măsură, plin de răni şi sânge. Copacului i se făcu milă de el şi, încetând să se mai gândească la propriul sau necaz, îl lua pe tânăr sus, în braţele lui, pe cruce. Şi în acel moment îşi dădu seama de dorinţa lui, pentru ca toţi oamenii se adunară la picioarele lui şi se uitau la el, în sus, exclamând „Doamne,Dumnezeule!”
Astfel, dragii mei, s-au împlinit dorinţele celor trei copacei, dar nu aşa cum şi-au imaginat ei. “Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Dumnezeu ne împlineşte dorinţele, chiar dacă uneori nu iese chiar cum am vrut noi, însă întotdeauna iese mai bine.
Trebuie doar să avem încredere!
Lasă un comentariu